A trecut deja ceva "vreme", mai exact a trecut vremea noastră şi am ajuns în punctul în care nu pot decât sa îmi amintesc de punctualitatea karmei care mă învinuieşte absolut întotdeauna pentru ceva ce surprinzător, nu am făcut. Se rotesc numai două cuvinte în atmosfera realităţii mele: a uita şi a(-şi) aminti. Îmi amintesc de mărunţişuri, de planuri de întemeiat, de vise de visat şi de orice altă margine ce dezolant îşi conturează sfârşitul.
Disfuncţionalitatea noastră nu consta în păreri sau vorbe, nici în viitor sau trecut; consta în oamenii de lângă noi ce fremătau odată cu mişcările pe care le făceam. Ca nişte păsări cu aripi zdrobite, cădeam liber şi necondiţionat de amăgiri bătând printre pene; conţinutul ne era atenuat de scuze. Mă gândesc acum, poate pentru totdeauna că tu nu ai fost niciodată ceea ce am avut eu nevoie, cu toate astea, acum am nevoie de tine.
Iluzia universului infinit se scufundă şi se înlocuieşte timid de regret. De parcă ai regreta... Te văd pe stradă păşind nonşalant cu gânduri nepotrivite şi gesturi deplasate. Mă amuzi. Mă dezguşti. Şi cu toate astea, nu ţi-ai cerut încă scuzele acelea standard pe care am îndrăzneala să cred că le merit. Nu mă simt nefericită din cauza ta, dar dacă nefericirea mi-ar cotrobăi prin suflet, ar fi probabil vina ta. Nefericirea mea vine şi se înfruptă din voluptatea sentimentelor mele, ca mai apoi să plece rătăcind pe drumuri vechi şi triste.
Sunt o masochistă penibilă, dar parcă iubesc modul în care lacrimile îmi încadrează faţa; se potrivesc fizionomiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu