*și am avut o nevoie temporară ca tu să mă iubești static, monogam și finit. Ca tu să fii pe partea cealaltă a patului, inexistent și inert, să răsufli greu și să inspiri aer intoxicat de la atâta dragoste de noaptea trecută. În liniștea asta care stă între noi ca un copil, mă simt cel mai bine, mă simt cel mai eu, și mă simt cel mai apropiată de tine. Avem atât de multe cuvinte, și atât de puțin timp. Avem atât de multe amintiri, și atât de puține trăiri viitoare. Liniștea mușcă din ceas, mâncând secunde, minute, ore în șir în care nu spunem nimic, în care simțim fiecare, pe rând, atingerea și corpul celuilalt. Lângă tine, mă simt acasă. Lângă tine pot aștepta în liniște și totuși, voi fi vorbit atâtea încât romanul lui Lev Tolstoi, „Anna Karenina” ar fi chiar subțire.
*și am o nevoie temporară să mă sufoci cu buze, cu piele, cu carne, cu dezamăgiri, cu neîmpliniri în dragoste, cu o comoditate autonomă ce se înfiripează între mâinile noastre și le leagă. Am nevoie de tine acum. Vreau să îmi arăți indulgență și să-mi ceri ceea ce știu că nu îți pot oferi, astfel vei avea o scuză să pleci, iar eu un motiv să mă resemnez. În noaptea asta tăcută nu ar mai fi nimic de zis; las mușcătura ta de pe gât să mă hipnotizeze și să-mi adulmece intensitatea cu un aer provocator.
*și voi avea o nevoie temporară de absența ta, când voi conștientiza că puteai să nu exiști; mi-era totuna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu