Iubire și Fericirea

proveniența Nefericirii:

*mi-am zis că până la urmă n-are să fie atât de rău, adică, ce ar putea fi? un pic din aia, un pic din aia și uite Fericirea! dar nu știu ce să zic, fericirea asta e cam anorexică și mi-a spus printre două bancuri și o cafea, că sincer, ea e cam sătulă de clișee cu suflete pereche, iubire eternă și alte porcării, că singurătatea e acum de viitor, e „la modă”. ascultam ce avea de zis pentru că era doar în treacăt, ca de obicei și am zis să profit acum, zece-cincisprezece minute cât are la dispoziție pentru a o asculta.*

diminețile îmi sunt mohorâte, că doar n-o să fie soare. câteodată mă întreb dacă nu cumva mi se face o farsă pentru că soarele se află mereu fix la douăzeci de metri de casa mea. ce dracului, asta e o cacealma toată ziua! mi-am făcut un ceai negru și m-am trezit cu o bătaie agitată și violentă în ușă. în prag stătea fericirea asta a mea, trasă la față, cu cearcăne și suspinând că e căutată. „ce-ai, iar te-a apucat schizofrenia?” am țipat la ea. m-a împins absentă din ușă, s-a făcut comodă și a început să-mi povestească gesticulând agitat. mi-a povestit cum a fost la tropice, cum a găsit pe cineva acolo pe nume Iubire- dragoste la prima vedere-, dar că presiunea era prea mare, Iubire ăsta era mult prea posesiv și o voia doar pentru el, o încătușa, o silea să fie fericită așa că într-o zi s-a hotărât să plece subit, fără niciun cuvânt, fără nicio dorință de a fi iertată. e sigură că e căutată și nu știa unde altundeva să se ascundă decât la mine, cică nu ar căuta-o niciodată într-un loc în care nu a mai fost vreodată pentru că ea știa mereu că atunci când iubirea voia să-mi facă o vizită, se întâmpla ceva și greșea scara. m-am simțit deprimată și singură, dar m-a asigurat că nu e nimic, și ea este la fel și că nu e nimic mai bun. o priveam. slăbise, hainele parcă atârnau pe ea, devenise o himeră, o imagine ștearsă fără pic de expresivitate sau voluptate. devenise nefericită. plângea, suspina, țipa, plângea, șoptea, se stingea, se topea pe covor, apoi se mai ridica încă o dată pentru a geme de durere. era moleșită, copleșită, îi era dor de el, dar el era mai mult decât ea, era mai mult decât poate duce, îl iubea prea mult și îi era frică să nu-l dezamăgească la fel ca pe noi toți. voia să îl protejeze, să-l iubească în taină, voia să rămână o amintire frumoasă. nu putea să riște pentru că era sigură de lipsurile și instabilitatea emoțională de care era capabilă. îl voia pe el fericit, îl voia pe el un întreg univers, căci el pentru ea era fiorul cosmogoniei. își dorea să-l aibă în enigma ce îi definea existența, în nopțile calde de septembrie, în tot ce o reprezenta, dar ar fi fost mult prea puțin pentru el, era sigură de asta. dar iubirea lor nu a fost degeaba, instabilitatea ei și măreția lui au dat naștere unui copil pe care l-a numit sugestiv Nefericire. continuarea a ceea ce a urmat o găsim fiecare în noi.