în larg

Rătăcind, umblând, încercând, cunoscând, sperând și iubind, inimi întregi se nasc și mor din alte inimi. Purtăm în noi vieți separate pe care le plimbăm prin parc și pe străzi pentru a cunoaște, pentru a se împrieteni, pentru a naște și ele alte vieți. Ne creăm sumar un itinerariu pe care unii dintre noi îl urmăm obiectiv, în timp ce alții ne abatem, dar cu puțin noroc și conștiință revenim, în timp ce aceia mai neorientați se pierd. Dar nu e o ratăcire spațială, ca să te redresezi ca atunci când oprești un om pe stradă și îi ceri indicații. Nu, se pierd complet; de timp, de spațiu, de ei, de ce au creat, de ce au avut și ce vor avea. Viețile lor, atunci, se sting treptat, se izolează și mor sugrumate de o realitate pe care nu și-au dorit să o creeeze pentru că le-a fost mult prea teamă.
Viețile sunt ca niște copii; le concepi, le dai viață, le alimentezi, le educi, le înveți, le însuflețesti, apoi le dai drumul în larg să-și facă la rândul lor, o viață. Mulți dau lovitura, gâsindu-și „viața pereche”, dar și mai mulți eșuează în acel „larg” ce se transformă în gaură neagră. Absoarbe liniștea, înțelegerea, pacea, cam tot ce prinde, lăsând în urmă și ea o altă gaură ce va mai nenoroci un suflet. Dar sunt înșelătoare, pentru că au multe forme; pot fi aspirații, planuri, pot fi oameni, pot fi lucruri, poate fi însăși viața. Este greu să o recunoști când trece pe lângă tine zâmbind, când te ia de mână, când te strange la piept și îți promit că vei deveni întreg; râmâi doar un gol. Poți pleca. Dar parcă nu îți vine pentru că te gândești că este un „tu”, dar cu alt chip, cu altă mască, mai schimonosită de durerea pe care a purtat-o peste tot unde a umblat ca pe un câine. Încerci să te încrezi, dar nu în ele, ci în tine, că poți modela viața aceea după asemănarea ta. Nu poți. Și știi de ce? Pentru că diferența dintre voi este că tu nu știi ce este ea, în timp ce ea știe totul despre tine. Știe cum râzi, știe cum te bucuri, cum sari și cum împarție bucurie. Mai știe și cum plângi, cum te ascunzi, cum te alungi și cel mai important știe că iubești viața; nu pe a ta, ci pe a ei. Viața pe care ai ales tu să o împrietenești cu viața ta e un actor bun, grăbit de timp și măcinat de frustrări, ce încearcă să te transforme în tot ceea ce este ea sau altcineva. Nu te întreabă dacă vrei, dacă poți, dacă îți place sau dacă ești fericită, măcar. Te întreabă metaforic ce este fericirea pentru tine, dar nu te lasă să răspunzi, că ea deja ți-a găsit substituenți ieftini pentru orice ai avea de zis. Vrea să îți înlocuiască subtil, în timp, ideea de fericire, cu ideea ei.
Te-ai avântat. Ai crezut că poți face un frumos dintre greșeli, inclusiv din greșelile ei. Dar rătăcind în larg fără vestă de salvare, e foarte posibil să te rătăcești de tot. Este posibil să fi uitat drumul pentru că te-ai concentrat pe ce ai creat, nu pe direcție. Și cel mai posibil să rămâi în singurătate, fără să știi încotro să o apuci, de cine să te agăți sau cum să ajungi la celălat mal.
Vieții, să știi, că nu îi pasă, pentru că fie că ești tu, fie că este altcineva, are același scop: să se completeze. Dar ce se întâmplă când tu ești deja un întreg?