dorințe

Ar fi vrut să îl roage să o iubească infinit. Să o consoleze și să o protejeze. Ar fi vrut totul și cu toate astea, ar fi vrut puțin.
Ar fi vrut să fie cine vrea el să fie. Ar fi vrut să îi facă pe plac. Ar fi vrut să încerce, măcar. Se îndepărta, însă, prea mult de ea și de toate nimicurile în care credea. Nu ar fi vrut să renunțe la ele, pentru că știa că el are să renunțe la ea, și atunci, cu ce ar mai fi rămas în absența lui? Își dorea să se piardă în existența lui amară întru totul, dar erau prea multe stânci la mal și nici măcar nu știa să înoate. A încercat să învețe, și fără o vestă de salvare și s-a avântat în larg. Pornise pe un drum pe care nu îl cunoștea și de care îi era teamă, dar voia de dragul lui să încerce. O încuraja. Îi spunea că o să îi fie alături, că o să fie genul acela de aventură ce avea să o umple de fericire. Așa că, adunând încredere din fiecare cuvânt ce i-l rostea, a avansat. Marea era agitată și tulbure, cerul era întunecat, iar furtuna se apropia să vină. Și-a pus o pelerină de ploaie și o continuat să înoate în convingerea că se apropie încet, dar sigur de răsărit. Obosise și se întuneca din ce în ce mai mult. Marea era și mai agitată. Răsăritul acela părea să nu mai vină vreodată. Începuse să își pună întrebări, să se învinovățească, să dispere, să se îndoiască de ea. Cum nu era capabilă ea, cu atâta putere și dragoste, să traverseze o mare?! Și unde era el să o ajute? Începuse să nu mai creadă în ea și în cine știa că este. Se simțea slabă și neajutorată. Primise un fel de anestezic ce îi amorțea tot corpul. Și stând pe loc, se zbătea, dând violent din mâini și din picioare să se mențină la suprafață. Nu reușea mereu și mai înghițea apă sărată. O durea pieptul de la sare, o dureau ochii și inima odată cu ei. Tot striga neajutorată după el să facă ceva, să îi arunce un colac de salvare, măcar, dacă el nu a vrut să vină să o readucă la mal. Îi spunea să mai aștepte, că vine și vine și vine. Dar nu a venit, și în toată așteptarea aia s-a stins puțin câte puțin. A vrut să se piardă în el, dar s-a pierdut de ea. Și odată cu ea s-au asfixiat și speranțele că are să vină să o salveze de el, că o să îi pară măcar puțin rău că pentru el a riscat, că pentru el a vrut să facă totul. Îi părea. Dar rătăcise prea mult și el, încât nu se mai putea salva pe el, cu atât mai mult să salveze pe altcineva.
Îi promisese siguranță, iubire, alinare. Îi promisese că o să îi ofere tot ce nu a primit. Îi promisese că o să o iubească exact așa cum își dorise, cum știa ea că merită. Îi promisese multe și cu toate astea, nu a primit nimic decât un necunoscut în care s-a avântat cu naivitate și încredere pentru că părea că știe despre ce vorbește. Nu a ascultat cum trebuie, căci el nu vorbea despre ea... El vorbea despre ce poate ea să îi ofere, despre cum are nevoie de o infirmieră emoțională care să îi trateze rănile intrate în stare de putrefacție. El își dorea o eroină care să îl salveze, nu o aliată alături de care să construiască iubire. Avea nevoie, doar, de un leac să vindece o alta.
Multe nu avea ea. Niciodată nu a avut. Dar avea, în schimb, mult altruism și o dorință ce îi devora pielea: își dorea să iubească, își dorea să fie muză și ar mai fi dorit puțină adorație. Ea avea de unde să ofere. Îi vorbise cu atâta sinceritate, încât a fermecat-o; voia să lase tot pentru a îi câștiga luptele, dar lupta singură. Nici copleșită nu a renunțat, s-a mai zbătut încă o dată. Voia să o vadă frumoasă, completă. Voia să o vadă un întreg căruia să îi vină în completare. Ar fi vrut să îi fie un „tot” autonom spre care el ar fi privit cu apreciere. Ar fi vrut să o vadă unică, iar încruntat în zile ploioase, să o privească fix și să îi spună „te-am tot căutat. atât de greu te-am găsit”, iar ea să îi ia mână și să îl asigure că nu o să mai plece.
Și-ar fi dorit multe lucruri de la el, dar el își dorea altceva. În dorințele alea s-a înecat, iar ea odată cu el.