umbre

Oamenii care trec prin viața noastră iau ceva din noi și dau puțin din ei, la schimb. Purtăm urmele fiecărei persoane pe corp, ca niște amprente, ca niște urme și deși este dureros să porți urmele cuiva, adunăm multe și mai multe până când încetăm să mai cunoaștem adevărata însemnătate a acelei urme. Și când nu o să mai știm nici de noi și când acele urme se vor cicatriza, atunci vom putea opri acest cerc.
Pe pielea mea, deși delicată și albă, aceste semne s-au îngrămădit să apară și s-au împins care să fie înaintea cui și mi-au mutilat carnea astfel că mâinile mele nici nu se mai văd. Nici nu mai știu cum arată pielea mea, e îndospită de mirosul așternutului tău. Și deși încerc să mă spăl de toate astea, nu iese. E prins, tatuat în carne. Mă gândesc că poate cu trecerea timpului nu se vor mai vedea atât de proeminent, vor fi doar urme vagi ale unui trecut tumultos și bogat.
Pe pielea mea sunt vânătăi și zâmbete. Un mic zâmbet l-am căpătat astăzi când am avut parte de o întâmplare drăguță. Stând la masă, într-o cafenea în care obișnuiesc să-mi pierd monotonia, o domnișoară mai mare decât mine, printre câteva complimente, mi-a spus că aduc foarte mult cu verișoara ei, care din păcate a murit într-un accident. Am văzut atâta simplitate și totuși complexitate în ochii acelei fete, încât mi-a imprimat un mic zâmbet pe încheietură pe care îl voi purta cu mine ceva vreme de acum încolo. Când facem sau zicem ceva, cât de mic, cât de la întâmplare, nu ne dăm seama dacă sau în ce măsură putem afecta viața unui om. Eu o să rămân mereu cu amintirea plăcută a unei fete cu zâmbet frumos și ochi triști, care cu bucurie și tristețe m-a remarcat.
„Tu” nu îți face griji, te regăsești aici, la locul potrivit, cu o urmă considerabilă care s-a mărit de-a lungul timpului și care s-a încolăcit în jurul meu ca un șarpe ce a împrăștiat venin. Pielea mea din albă a devenit neagră, aspră, distrusă. Dar nu trebuie să îți pară rău, deși știu că nici nu ai putea; nu trebuie să te amăgești că ai conta pentru mine, pentru că în realitate, nu contezi. Ești doar o urmă, doar un gol care mi-a pătruns în suflet, care în momentul când a intrat a lăsat ușa deschisă și am tras curent, iar acum îmi e frig pe dinăuntru.
 Plămânii, deși aerisiți, sunt intoxicați cu mirosul de tutun al hainelor tale. Inima este amărâtă, și acum privește pe fereastră, așteptând să îți ia cineva locul. Simt un miros de pământ combinat cu cafea proaspăt măcinată. Simt miros de tutun scump și mai simt miros de rouă. Simt mirosul tău în hainele mele, dar aș vrea să iei la cunoștință că vine căldura și în curând îmi voi pune toate hainele în bătaia vântului de mai, ca să te alunge din casa mea să nu mai exiști decât ca o amintire ieftină. Poți considera că pentru mine nu exiști și nici nu ai existat vreodată. Ești doar o umbră amăgitoare, un început de sfârșit, o prezență fantasmagorică, un suflet rătăcit; un nimic.