Mă gândesc acum, în ultimul meu moment de luciditate dacă mă voi mai revedea vreodată pe mine cea care m-ai făcut să fiu. Eram în atât de multe moduri, în atât de multe consolări încât mă enervam singură. Dacă ești vreodată pe aproape în suburbiile înguste ale acestui oraș, voi aștepta să vii, să zâmbești și să pleci cu pirvirea câtre pomi (încep să înflorească; sunt numai buni de fotografiat). La un moment dat va veni căldura aceea insuportabilă și mă vei uita cu totul și vei ofta, căci parcă simți că ceva lipsește, dar nu îți amintești ce. Nu mai știi cum arăt sau pe unde mai sunt; sinceră să fiu nici eu nu mai știu nimic de mine de atunci de când te-am consolat că va fi bine. Am mințit și mă urăsc. Mi-a fost teamă să nu ajungi cineva pe care obișnuiam să cunosc. De ce? Pentru că am râs și am zâmbit din plin, ca mai apoi să plâng. Câtă risipă de piele și de spațiu. Cerul devine lichid și searbăd. Am încercat să te trezesc cu câtece de rămas bun, dar infinitul este prea mult până și pentru tine. Erai unul dintre aceia speriați și confuzi și mă făceai sămă îndoiesc de mine.
Am încercat să nu uit și să rămân constantă. Vreau să crezi că nu îmi pasă, că sunt o ipocrită lipsită de orice normă morală sau sentimentală. Faptul că mă întrstez nu face decât să îți alimenteze controlul asupra mea. Atât de multă manipulare într-un singur cerc, într-o încojurare slabă și pentru un parametru integrat de nimicuri.
Nu voi uita. Nici de tine și nici de noi. Iartă-mă dacă mă prefac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu