Ganduri pentru mai tarziu

Se spune ca orice inceput are un sfarsit. Se spune ca orice cuvant trebuie sa aiba un inteles. Insa spiritul amnezic  al necunoscutului  se metamorfozeaza in fiecare clipa a sa de luciditate in miros de pamant ud. Necunoscutul nu este ceva concret, doar un chip abstract cu viata ce imi controleaza de fiecare data destinul;  un chip ce imi tine companie in serile calde de vara, seri in care este prea sufocant aerul ca sa mai pot face ceva. As putea sa ma uit pe pervazul de la geam, si sa ma gasesc a doua zi de dimineata cu capul fixat catre soare. Sau as putea sa ma inghesui in inceputurile
altcuiva, insa... oricum ar fi, voi avea un sfarsit. Trebuie. Trebuie sa am. Vesnicia ma sperie, ma alunga, ma domina. O prima parte pot spune ca am realizat-o, dar tragedia amezicului face ca toata desfasurarea povestii mele sa ramana decat alte amintiri pe care nu mi le voi mai aminti vreodata.
Sunt doua tipuri de amnezii. Amnezii temporare, ce iti dau sansa de a-ti retrai trecutul din nou si din nou, ca intr-un serial prost de televiziune si amnezii permanente care nici macar nu te lasa sa stii ca ai avut un trecut. Ori trecutul creat de amnezie este un trecut abulic, nesigur, permanent.

Intotdeauna nehotarat, intotdeauna cu amintirile intr-o permanenta stare de inertie. Niciodata nu vei mai fi altceva decat un suferind de abulie, incapabil de consecintele decizie, incapabil de a lua una. Zaci in propriul cerc desenat de tine si te intrebi cand vei avea destula hotarare ca sa poti
iesi din el. Momentul absurd al necunoasterii tale se amesteca cu prezicerile spuse de o asa-zisa doamna din coltul strazii, ce te-a vazut macinat si neinteles si ti-a promis ca te va intelege ea. Insa odata ce esti bolnav... nimeni nu te intelege. Prietenii te uita, cunostintele te ignora, iar familia
se obisnuieste cu tine. Exista acolo o anumita persoana care te asteapta.  Asteapta sa fii destul de puternic si paradoxal cu starea ta, sa iei o hotarare.

Asteptarea e abstracta si obositoare. Asteptarea te reprezinta. De fapt... eu sunt aceea ce are nevoie de asteptare. Bolnavul am fost mereu eu, uitatul al fost tot eu, amnezicul l-am constituit eu... Insa am mai uitat fragmente din viata mea. Uit mereu ce simt. Sunt o abulica ce isi incearca norocul cu fiecare din existentele anterioare.

Asa ajungi prin puterea amnezicului si a abulicui sa fii un spirit infatuat, ce isi reneaga originile, rairile sau urmele lasate de o existenta necunoscuta. Infatuarea vine insa din necunoastere si din nehotarare. Este usor ca prin aroganta sa iti ascunzi lipsurile si sa pacalesti o lume intreaga, insa tu singur nu ai cum sa joci in piesa propriei farse. Cand vei realiza ca tot ce traiesti, nu este altceva decat un teatru ieftin, iar tu un actant obosit, iti vei promova nehotararea si necunoasterea in doze mici de uitare. Oamenii te vor uita, insa esti prea infatuat ca sa iti pese. Oamenii te vor alunga, insa esti prea arogant ca sa observi. Singuratatea iti va fii detaliu, iar existenta exceptie.

Tu nu vei stii, in schimb... Pentru ca esti un etern bolnav. Pacat ca acel “tu” nu sunt decat eu.