Vis defect

Atunci erai totul... acum nu mai esti nimic. Un nimic ce-mi implineste visul sub forma de sarut. Cuvintele tale ma indeparteaza de propria-mi fiinta, ma alunga de credinta si ma umilesc in fata destinului. Ma faci sa plang si sa-mi alin pacatele cu asteptare. Trebuie sa te astept. Sa te astept pe tine cel care erai, insa eu nu voi mai fi la fel niciodata. Demnitatea mea zace strivita langa cutia cu scrisori, langa cutia inundata in declaratii ipocrite pe care le credeam. Ma urasti, tu demon ce-mi da speranta. Nefericirea mea nu e nimic altceva decat o fericire prefacuta. Iti place cand ma ranesti, cand ma faci sa-mi pierd naivitatea pe zambetul altcuiva. Tu, preaiubit demon, ma las invinsa de
dragostea ta.


Dar de fapt... demonul sunt eu.


Am o placere sadica data de pasiunea unei trairi nedorite. Spun ca vreau sa-ti simt pielea pe a mea, in realitate, pierdut inger, vreau sa iti ucid fiinta gand cu gand, molecula cu molecula.

Te ador in fata credintei noastre, insa te urasc tarziu in noapte, cand raman singura, cand nimeni nu-mi aude disperarea, atunci cand eternul nu-mi simte dezamagirea.

Te voiam pe tine, desi il aveam pe el... Acum, fara sa vrei, te-ai transformat intr-un “el” mai slab, alimentat de razbunare. Acel “tu” razbucneste in nefiinta sub privirea altcuiva. Nemuritor inger, ma macini in fiecare clipa, ma domini cu fiecare sarut, dar eu... eu iti alimentez durerea si iti completez razbunarea prin fapte nebune.

Imi cer iertare si te implor... Insa eu pe mine ma implor, de fapt. Ma implor a ma opri din a-ti asculta vocea, din a te vedea transformat intr-un demon angelic ce ma devoreaza.

Mi-e sila de tot, de mine, de tine si de noi.

Si totusi... mi-e frica.

Da, de “noi” mi-e cel mai frica acum...