Doi

La coltul strazii sta intotdeauna o femeie cu chip interiorizat ce vinde maruntisuri. Isi traieste viata prin urbanizarea interioara a nereusitelor ei. Zgomotul orasului o impaca si o descanta, cateodata ii mareste tensiunea si doza ei de medicamente se dubleaza. Priveste inexistent catre cer si catre cladiri atat de mari ce o coplesesc si o vatameaza psihic lasandu-i urme pe piept si pe antebrat. Acelea sunt muscaturile oxigenului amestecat cu fum si larma, sunt urme indignate ce si-au gresit casa.

Ea a vazut sfarsitul inainte sa inceapa si si-a prevestit viitorul in cesti goale de cafea, in zatul din ghiuveta; ea vedea tot. Isi imagina simturi, incerca telepatic sa-l contacteze. Era o visatoare, ce visa in cafea si in cani, in fereastra, in orice ce prevestea a gol, a sec; a ea. Stia cum l-a privit o eternitate, cum i-a impartit patul si visele. Ea il stia pe el. A fost dependenta de zambetul, de parfumul si de neglijenta materiei prime din care oasele lui erau facute. Caci pana la urma, ce dracului era el? Oase ce se oxideaza, oase; carne goala, carne ce nu sangereaza, decat putrezeste.

A fost si ea odata tanara si frumoasa. A fost un cineva stiut de astre si de univers. Se intelegeau asa de bine cand culegeau impreuna efemer, cand se delectau cu literatura veche si cu amintiri din anii '50. Lor le placea sa asculte muzica din aceea veche imprimata in discuri. Se potriveau perfect; ca si cum perfectiunea in imaginatia bolnava a atator oameni ar fi existat. Ei toti erau bolnavi! Toti. A crezut ca eternitatea si-o va petrece alaturi de el pana in ziua necunoscutei, trezindu-se din reverii si pasind cu talpile pe lemnul rece si ud nu a gasit decat un dulap gol si urme de apa cu noroi. Si asta a fost tot ce i-a lasat... Intrebari si o urma pe parchet. Niciun bilet, niciun indiciu, nici nimic; si nici macar atat, nici macar nimic. Pentru prima oara s-a intrebat daca nu cumva a dormit mai mult decat trebuia si acum s-a trezit dintr-un vis ce incerca sa imite realitatea in abundenta.

Cine era ea? Ea era doamna draguta de la coltul strazii ce dadea dulciuri scumpe copiilor pe strada. Practic, ea nu exista nicaieri, nu avea identitate, dar avea amintiri. Ehee, si cate avea. Ca si cum ea nu ar fi trait prin ea, ci prin filme proaste de dragoste, prin literatura nesatula si prin mii si mii de spatii albe ale inconvenientului.

Parca a sunat-o odata sa isi ceara scuze, dar i-a amrotit tot corpul si a uitat sa mai raspunda... Pana la urma el a inchis, a crezut ca a gresit numarul. Atunci si-a adus aminte din nou de promisiunile lui, de cererea lui in casatorie si de ceremonia ce o facusera pe pamantul spanzurat de cer. Se uita la el si il cunoastea. Dar oricum el a plecat, desi stia ce lasa in urma...

Ea inca spera ca va trece intr-o zi pe la pravalia ei ezitand sa ceara un vis...