Public

Am așa o boală urâta. Mă tot uit în spate, deși m-am convins de atâtea ori că trecutul e o aberație ieftina de Talk Show de la miezul nopții. Realizez acum pentru o ultimă oară- ca să mă scutesc de efortul de a mai medita încă odată, că până la urmă viața e un nimic.


Ce traiești? Ce traiește toată lumea. Ce simți? Ce simte toată lumea... la un moment dat. În disperarea aia nebună de a arăta cat suntem de unici, până la urmă, ajungem că fim tot un model standard de comunicare si limbaj articulat, de trăiri mizerabile si fericiri scurte. Suntem pământ îndospit de la ploaie care crește ca și toate acele produse de patiserie pe care le cumperi în drum spre școală. Suntem creaturi născute din mii de ani de evoluție. Și pentru ce? Nu evoluăm către nimic. Nici măcar către propriile euri.

Poate că ăsta e mersul vieții; sa fim urlete stinse pe asfaltul ud.