Necunoscut(a)

Despre fantoma de la trei se tot aud povești, încă de la începuturi. Nimeni nu știe de unde a apărut sau unde trebuie să ajungă, dar știu că e acolo atunci când vine întunericul și tot acolo o găsesc și la prima oră a dimineții. Bântuie pe casa scării în căutarea altei năluci, care crede că o va învia în miez de noapte. A auzit de undeva că fantoma de la trei are voce blândă și ochi mai frumoși decât pădurea însăși. Și a mai auzit că își caută jumătatea de mult negăsită prin case pline și oameni goi. “Ce coincidență”, și-a zis râzând în timp ce urca treptele către etajul trei. Nu știa ce o așteaptă când va terminat de urcat, dar știa că nimic nu avea să mai fie la fel și că nu mai există cale de întoarcere - oricum n-avea la ce sau cine să se întoarcă.  În bezna nopții, și-au întâlnit ochii și-au tresărit la gândul că s-au găsit. Despărțiți de un drum mai lung decât existența însăși, au reușit să se revadă, deși s-au privit pentru prima dată. De atunci, toată scara a simțit căldura...

Flămând cutreieră păduri. Copacii freamătă în urma lui de parcă ar cânta cel mai trist cântec din istorie, chiar dacă nu scoate veci vreun sunet. A muțit? De mult nu i-a mai auzit glasul, doar un ecou înfundat de pași fără direcție. Și deși îl cheamă să vină, tace, privește și o înconjoară de jur împrejur cu ochi goi care par că n-au mai văzut până acum. La ce se uită? La luminile de pe perete, la părul despletit pân' la umeri, la mâini care nu pot cuprinde nici măcar un chip? Îl roagă să îi explice de la geam și pare că nu o aude. Cu un semn dezaprobator, se întoarce de unde a venit, de parcă n-ar mai fi fost pe acolo, de parcă nu s-ar fi cunoscut niciodată. Aleargă nestingherit prin păduri de brazi, lăsând în urma sa nimic altceva decât o poveste de adus trecător în discuții. Cât de mult merită să menționezi fantoma de peste dealuri care cugetă și lasă? Care aduce, dar nu vrea să primească. E o nălucă inventată de oameni care s-au rătăcit și își imaginează chipuri și fel de fel...

A trecut atât de mult timp încât nici nu mai știa să scrie. Brusc nu mai știa cuvintele, îi era o oarecare lehamite, deși nu voia niciodată să recunoască faptul că, în realitate, îi era doar teama. Teamă de ce? Teamă că nu mai știe să lege, să descânte și să creeze. Teamă că a uitat să schimbe, a uitat să se schimbe și cel mai mult, teamă de ceea ce avea de zis. Pentru că știa că orice gândea, orice simțea avea printr-o minune să devină realitate prin prisma cuvintelor. Îi era teamă că va da naștere la ceva ce exista de mult înăuntrul ei, dar pe care reușea prin ceva minune biblică să țină îngropat. Cândva atât de liberă, se simțea brusc stângace, ezitantă. Se simțea ca și cum ceva ce fusese al ei dintotdeauna a dispărut și i-a uitat numele, așa că degeaba striga, că nu știa pe cine strigă. Se mai gândea la ele din când în când cu o infatuare pe cât de prostească, pe atât de naivă. Se gândea că atunci când va avea ea chef, o să se întoarcă și totul va fi ca și cum nu ar fi plecat ...

De fiecare dată când a uitat, a știut că dacă aruncă un ochi în treacăt în oglinda de pe hol o să își amintească subit tot ceea ce știa despre ea și tot ceea ce voia să păstreze. Dar curând a uitat să se mai uite. Probabil era prea obișnuită cu ea, poate că se știa pe dinafară și dacă ar fi închis ochii, putea să își imagineze toate detaliile din ea. Pe lângă oglindă încă trecea, dar nu o mai băga în seamă. Era doar un accesoriu de prin casă în care își aranja părul în grabă înainte să iasă pe ușă. Nu mai reușea să distingă prea bine trăsăturile pentru că se depusese deja praful și uita să o curețe. Silueta din fața ei îi deservea drept dovadă că încă este.  Și îi era mai mult decât suficient. În exuberanța propriei ei trăiri, ea era un fel de întruchipare a unor elemente efervescente ce se domoleau instant când se crăpa de zi. Uita că arde, uita că fierbe în interiorul ei la foc mic un ibric cu cafea pentru când avea să vină acasă.. Și deși de fiecare dată răbufnea și dădea pe di...

În capătul holului, undeva pe stânga, era o ușă pe care o observase de atâta vreme, însă nu a fost niciodată curioasă ce se află după ea, ce mistere umblă pe la geamurile mari din cameră. Și deși geamurile dădeau la stradă, când trecea pe lângă ele arunca un ochi grăbit si fugea mai departe. Era mereu grăbită te miri unde. Nu avea vreme de analize și de întrebări, de investigații sau de cotrobăit în spatele unei uși ce arăta de parcă ar fi scârțâit dacă o deschideai. Mai și ura zgomotele astea, pe deasupra.  Ea se cunoștea bine; probabil prea bine, uneori. Știa că o plictisesc poveștile lungi și fără substanță, oamenii care vorbesc mult și ura vremea rece. Detesta să nu își mai găsească hainele preferate înainte să iasă pe ușa și cred că cel mai tare ura insensibilitatea cu care oamenii treceau unii pe lângă ceilalți, unii prin viețile celorlalți atât de nesemnificativ și dezolant exact ca ploile alea puternice când e extrem de cald afară vara; se simte că au fost, dar în scu...

S-a uitat la el îndelung încă de când a ajuns. Se plimba haotic printre culori, până i-a atras atenția galbenul. A văzut invitația pe care i-a trimis-o și a pornit hotărâtă spre el. I s-a pus în față și l-a privit fix în ochi. L-a întrebat ferm “Tu ești?”, fără ca măcar să aștepte răspuns, pentru că în mintea ei răspunsul deja exista și era incapabilă să mai asculte altul. Nu l-a lăsat să răspundă, că a mai făcut un pas în față și i-a zis înduioșată “Să știi că te-am căutat. “ I-a sorbit toată tăcerea, iar liniștea ce răsuna melodios între ei, ea a transformat-o în atingeri. Își derula în cap toate scenele în care o mângâie, o alintă, ca apoi cu ochii ațintiți în ai ei să recunoască neajutorat că nu mai poate pleca veci. A tresărit când și-a dat seama că nu îl mai asculta demult, iar ea nu a înțeles o vorbă. A dat din cap aprobator și l-a mai privit un pic distrasă. A plecat și s-a întors în fiecare dintre zilele ce aveau să vină până când a rămas de tot. Îi plăcea să îl privească n...