Fantoma de la trei

Despre fantoma de la trei se tot aud povești, încă de la începuturi. Nimeni nu știe de unde a apărut sau unde trebuie să ajungă, dar știu că e acolo atunci când vine întunericul și tot acolo o găsesc și la prima oră a dimineții. Bântuie pe casa scării în căutarea altei năluci, care crede că o va învia în miez de noapte.

A auzit de undeva că fantoma de la trei are voce blândă și ochi mai frumoși decât pădurea însăși. Și a mai auzit că își caută jumătatea de mult negăsită prin case pline și oameni goi. “Ce coincidență”, și-a zis râzând în timp ce urca treptele către etajul trei. Nu știa ce o așteaptă când va terminat de urcat, dar știa că nimic nu avea să mai fie la fel și că nu mai există cale de întoarcere - oricum n-avea la ce sau cine să se întoarcă. 

În bezna nopții, și-au întâlnit ochii și-au tresărit la gândul că s-au găsit. Despărțiți de un drum mai lung decât existența însăși, au reușit să se revadă, deși s-au privit pentru prima dată. De atunci, toată scara a simțit căldura lor. Fiecare zâmbet, fiecare privire, fiecare cuvânt rostit cu drag. A devenit obișnuită să fie vară în fiecare zi.  

La un moment dat, a început să adie vântul. Dar nu a simțit frigul, pentru că încă era ferită. În sufletul ei era încă vară, iar vara vântul bate cald. 

Dar devenea din ce în ce mai rece. Prima dată, a simțit niște furnicături în degete. Apoi parcă nu își mai simțea mâinile. Încet, încet a înghețat de tot. 

Fantoma de la trei a fost mereu acolo lângă ea. A încercat să îi încălzească mâinile, să o ia în brațe, să îi țină de cald. Dar până la urmă era o fantomă, și deși i-a simțit căldura, nu i-a putut simți niciodată prezența. 

Legenda spune că încă stă acolo, nemișcată în gheața, iar fantoma de la 3 blocată pe veci în brațele ei. 

Locul de printre brazi

Flămând cutreieră păduri. Copacii freamătă în urma lui de parcă ar cânta cel mai trist cântec din istorie, chiar dacă nu scoate veci vreun sunet. A muțit? De mult nu i-a mai auzit glasul, doar un ecou înfundat de pași fără direcție. Și deși îl cheamă să vină, tace, privește și o înconjoară de jur împrejur cu ochi goi care par că n-au mai văzut până acum. La ce se uită? La luminile de pe perete, la părul despletit pân' la umeri, la mâini care nu pot cuprinde nici măcar un chip? Îl roagă să îi explice de la geam și pare că nu o aude. Cu un semn dezaprobator, se întoarce de unde a venit, de parcă n-ar mai fi fost pe acolo, de parcă nu s-ar fi cunoscut niciodată.

Aleargă nestingherit prin păduri de brazi, lăsând în urma sa nimic altceva decât o poveste de adus trecător în discuții. Cât de mult merită să menționezi fantoma de peste dealuri care cugetă și lasă? Care aduce, dar nu vrea să primească. E o nălucă inventată de oameni care s-au rătăcit și își imaginează chipuri și fel de fel de alte închipuiri. E nimic, dar cumva e acolo. Și uneori stă, dar de cele mai mult ori pleacă. Neînțeles, dar mereu înțelegător, poate privi cum lumea arde fără ca măcar să aducă un pahar cu apă.

Și până la urmă, cu ce îi e lui dator? Cu o poveste de dragoste care nu s-a sfârșit, cu o altă fantomă care nu bântuie păduri, ci case. O să vină să o salveze pe fata de la geam și o să tacă stânjenit când i se va mulțumi. Va da din cap și va tăcea în continuare mulțumit că o aude, iar ea va accepta, mulțumită că e.

S-au luat de mână și au dispărut atât de adânc în pădure că nici măcar lumina flăcărilor nu i-a mai găsit. Legenda spune că încă mai cutreieră munți, pierduți în cântece atât de triste că nu au nici măcar versuri. Dar în toată tristețea aia s-au găsit și nu s-au mai pierdut niciodată, nici de ei, nici unul de altul.

Lumea încă îi așteaptă în scrum. N-au mai găsit drumul înapoi, au mers doar înainte.

Necuvinte

A trecut atât de mult timp încât nici nu mai știa să scrie. Brusc nu mai știa cuvintele, îi era o oarecare lehamite, deși nu voia niciodată să recunoască faptul că, în realitate, îi era doar teama. Teamă de ce? Teamă că nu mai știe să lege, să descânte și să creeze. Teamă că a uitat să schimbe, a uitat să se schimbe și cel mai mult, teamă de ceea ce avea de zis. Pentru că știa că orice gândea, orice simțea avea printr-o minune să devină realitate prin prisma cuvintelor. Îi era teamă că va da naștere la ceva ce exista de mult înăuntrul ei, dar pe care reușea prin ceva minune biblică să țină îngropat.
Cândva atât de liberă, se simțea brusc stângace, ezitantă. Se simțea ca și cum ceva ce fusese al ei dintotdeauna a dispărut și i-a uitat numele, așa că degeaba striga, că nu știa pe cine strigă. Se mai gândea la ele din când în când cu o infatuare pe cât de prostească, pe atât de naivă. Se gândea că atunci când va avea ea chef, o să se întoarcă și totul va fi ca și cum nu ar fi plecat niciodată. Se purta de parcă nu avea nimic relevant să  spună, nu simțea nimic atât de important încât să le deranjeze.
N-am înțeles-o niciodată, deși știam ce avea în minte. Știam cum i se încurcă ideile printre degete, cum o sufocă noaptea înainte de culcare, cum nu o lasă să respire. Dar se culca gâfâind cu promisiunea că totul va trece și a doua zi trebuie să fie mai bine, că asa se zice prin filme. „Noaptea e un sfeșnic bun” își cânta la culcare. Partea proastă e că niciodată nu a știut să mintă. Ba s-a bâlbâit, ba a bufnit-o râsul, ba altceva a făcut de nu ducea minciuna până la capăt. Totuși, ea credea ca e prima minciună reușită. Nimeni altcineva nu o credea, dar s-a făcut că nu vede. La fel cum s-a prefăcut că nu le simte niciodată noaptea cum se strecoară lângă ea în pat, cum o alintă și îi sărută încheieturile, cum se joacă prin păr până i-l încâlcește, cum îi gâdilă cu degetele ușor lobul urechii. Prefera să nu vadă decât să își dea explicații. Prefera să creadă că e ceva halucinație ce se mai lipea de ea când stătea să adoarmă.
Cea mai mare minciună pe care și-o spunea și pe care o credea cu tărie era faptul că deținea controlul. Că avea un buton de oprire imaginar pe care îl simțea aproape de buricele degetelor și putea opri totul când voia. Realitatea era că nu avea nimic. Era atât de departe de a se opri, încât niciodată nu s-a oprit din mers. A continuat să înainteze în toată iluzia pe care numai o minte bolnavă o putea crea. Și cred, acum că mă gândesc, că cel mai mare defect al ei era că nu voia să ceară ajutorul. Credea că singură poate crea, poate merge înainte și înapoi, după bunul plac. Nu avea nevoie de ele, de mine, de el, de oricine. Dar dorința de a se crede era atât de puternică încât mintea ei reușise să pună o pătură densă peste cușca în care era închisă, astfel încât nici măcar nu mai vedea gratiile. Și deși se mișca în ce direcție voia, nu vedea că, de fapt, era captivă.
Poate tocmai de aia mereu basmele i s-au părut niște porcării și nu a înțeles de ce trebuia sa vină vreun Făt Frumos să o ajute să scape. Să scape de ce anume? De pericol? Mereu a fost o luptătoare, știa să lupte. De ceilalți? Mereu a știu când să se ridice și să plece. De ea? Ei bine, de ce ar avea nevoie să scape de singura persoană pe care a avut-o vreodată? Nu, n-avea niciun sens Frumosul ăsta. Nu era decât o imitație, o caricatură, un desen prost realizat și kitschos, iar ea nu s-a dat niciodată în vânt după kitchuri. Nu, domnule, ea știa ce avea de făcut și încotro să meargă. Așa că l-a izgonit, cu tot cu calul lui alb și cu baladele, cu promisiunile goale, cu superficialitatea pe care o vedea atât de clar. N-a vrut să îi satisfacă orgoliul și nici să îi hrănească egocentrismul de pseudosalvator.
A adunat toate cuvintele pe care le mai știa, a strâns toate necuvintele ce o bântuiau atât de des și a continuat să meargă singură în cerc pentru că orice minciună devine realitate dacă o să crezi destul în ea. Iar norocul ei era că mereu a știut să creadă.

Focul

De fiecare dată când a uitat, a știut că dacă aruncă un ochi în treacăt în oglinda de pe hol o să își amintească subit tot ceea ce știa despre ea și tot ceea ce voia să păstreze. Dar curând a uitat să se mai uite. Probabil era prea obișnuită cu ea, poate că se știa pe dinafară și dacă ar fi închis ochii, putea să își imagineze toate detaliile din ea. Pe lângă oglindă încă trecea, dar nu o mai băga în seamă. Era doar un accesoriu de prin casă în care își aranja părul în grabă înainte să iasă pe ușă. Nu mai reușea să distingă prea bine trăsăturile pentru că se depusese deja praful și uita să o curețe. Silueta din fața ei îi deservea drept dovadă că încă este. 

Și îi era mai mult decât suficient. În exuberanța propriei ei trăiri, ea era un fel de întruchipare a unor elemente efervescente ce se domoleau instant când se crăpa de zi. Uita că arde, uita că fierbe în interiorul ei la foc mic un ibric cu cafea pentru când avea să vină acasă.. Și deși de fiecare dată răbufnea și dădea pe dinafară, credea că pur și simplu ar trebui să fie mai atentă. Să nu se mai ia cu treabă, să nu mai plece de lângă foc. Nu s-a întrebat nicio secundă dacă totuși deranjul astă la care se supune nu e decât o închipuire de a ei, nu era decât o manifestare a subconștientului ei care se chinuia să o țină fericită și ferită de apusuri. A considerat că este stăpână, a considerat că are control, că se poate stăpâni la infinit. A uitat că e om. A uitat că focul nu este o slugă; cu atât mai puțin a ei. Și a mai uitat că nu poate stăpâni un stăpân; nu și când e atât de slabă. Uită de micul dejun, uită de prânz, iar la cină se ospătează cu multe așteptări. A uitat că nu cântărește cu mult mai mult decât un pumn de dorințe, pe care dacă îl deschizi o să se împraștie pe podeaua din bucătărie. Dar se ținea bine de obiecte când mergea, își ținea pumnii încleștați și spera că sprijinindu-se de mobilă nu va cădea. Când uiți că ești om ești pedepsit; și nu de entități divine, nu de zei păgâni, nu de zile, de nopți, de soartă. Ești pedepsit de tine. Tu vrei să alergi, tu vrei să construiești, tu vrei să visezi, dar nu poți. Ea a crezut că se poate păcăli; dacă a reușit să îi păcălească pe sceptici, de ce nu ar putea și pe ea? De ce nu ar putea să tragă către o direcție pe care trupul nu o susține? De ce nu ar putea să aibă ea puterea, mai ales când a auzit o viața întreaga la tv și de la alții că dacă vrei, poți? Și poți. Până nu mai poți. Poți să vezi exact pe unde mergi, până te lasă vederea și bâjbâi noaptea prin casă și deși nu vezi absolut nimic în atâta întuneric știi că o să Reușești să ajungi în camera, pentru că picioarele tale știu drumul. Asta până uiți de ce ai plecat, în primul rând. 

Știa că nu are cine să o salveze. Un timp, a așteptat. Credea că, la fel ca în romane, la fel ca în biserici, la fel ca atunci când ești copil, vine cineva, te apucă de mână și îți arată pe unde ar trebui să mergi. Nu s-a gândit că romanele sunt scrise de oameni, nu s-a gândit că nu a reușit să creadă în ea; cu atât mai mult în dumnezei, și a mai uitat și că nu mai este copil. 

Într-o dimineața s-a gândit să se mai uite în oflindă. Dar era Ceață. A încercat să o curețe, să schimbe soluțiile, să cumpere alta, dar înăuntrul ei știa că nu mai are reflecție. Știa că a pierdut tot ceea ce avea. Știa că s-a pierdut. 

Și-a prins parul în coc, s-a încălțat și a plecat să se caute. Nu am mai auzit nimic de ea de atunci. 

Casa oglinzilor

În capătul holului, undeva pe stânga, era o ușă pe care o observase de atâta vreme, însă nu a fost niciodată curioasă ce se află după ea, ce mistere umblă pe la geamurile mari din cameră. Și deși geamurile dădeau la stradă, când trecea pe lângă ele arunca un ochi grăbit si fugea mai departe. Era mereu grăbită te miri unde. Nu avea vreme de analize și de întrebări, de investigații sau de cotrobăit în spatele unei uși ce arăta de parcă ar fi scârțâit dacă o deschideai. Mai și ura zgomotele astea, pe deasupra. 

Ea se cunoștea bine; probabil prea bine, uneori. Știa că o plictisesc poveștile lungi și fără substanță, oamenii care vorbesc mult și ura vremea rece. Detesta să nu își mai găsească hainele preferate înainte să iasă pe ușa și cred că cel mai tare ura insensibilitatea cu care oamenii treceau unii pe lângă ceilalți, unii prin viețile celorlalți atât de nesemnificativ și dezolant exact ca ploilea alea puternice când e extrem de cald afară vara; se simte că au fost, dar în scurt timp s-au uitat de tot. Era tare supărată pe treaba asta. Uneori se găsea pe canapea, învelită până în gât în pături groase, îmbufnată la ideea că oamenii nu sunt nimic mai mult decât niște gazde temporare, temporale, ce îți dau pe o parte și îți iau mai mult pe alta, te lasă infatuat în propria existență,tu  crezând că înseamnă mai mult decât înseamnă cu adevarat și mergi pe drumul ăla până te pierzi. Auzise ceva zvonuri că cică nu toți; unii ajung la destinație și fac din gazdă acasă. Dar nu prea mai credea în povești și în auzite de când își pierduse credința în divinitate; de când devenise o păgână ce idolatriza șansa și norocul. Ea așa zicea, că aia ce ajungeau acasă aveau noroc. Așa o fi fost. 

Era culmea ipocriziei adesea. Cum o nefericea atât de mult nefericirea altora, cum blama schimburile astea vaste de existente interumane, și cu toate astea, ea nu făcea nimic cu nefericirea ei, ea nu lăsa pe nimeni să îi intre în casă. Nu voia să îi invadeze cineva camerele în care nici măcar ea nu intra, nu voia să îi invadeze sufletul, inima; nu primea musafiri, caci știa că nu a fost niciodată o gazdă bună. Nici cu fericirea nu făcea prea multe; ba încă o cam intimida că nu știa niciodată cum să îi vorbească și cum să se poarte. 

În toată ipocrizia care o definea, știa mai bine decât mulți alții cum să fie acasă. Îi plăceau ceva versuri dintr-un cântec care spunea că iubirea e cea mai caldă culoare. Știa că e adevărat pentru că de fiecare dată când îl atingea îi rămâneau răni de la arsuri în palme. Îi plăcea să îl mângâie și să îl simtă aproape, tocmai de aia imediat cum se vindeca o lua de la capăt până avea răni noi. Știa cum să simtă, deși de multe ori se făcea nesimțita în conglomerate sentimentale ce se hazardau că poate vine vreme rea, începe ploaia și trebuie închise geamurile. Le închidea singură, căci nu voia să știe și el că plouă; poate se bosumfla. Ar fi vrut, totuși, să îl mai și certe că e privilegiat cu o casă prea mare pentru el și deși știa că nu avea nevoie atât de mult spațiu, îi lăsa toate încăperile din ea la dispoziție, că poate într-o zi o să crească și să aibă loc. Așa că se certa pe ea că se poartă de parcă nu ar știi ce face și mergea să îl mai mângâie puțin; că doar era vina ei, nu a lui. Numai că nu a preconizat bine și a început să vrea să ocupe din ce în ce mai puțin spațiu, până a venit acasă și a găsit dulapuri și sertare goale. Plecase cu ce găsise pe acolo: niște haine și un pic de mâncare de drum; fără bilete, fără avertismente, fără ea. A oftat ca și cum știa dinaintea lui că avea să se întâmple și s-a apucat să facă curat. 

Și-a amintit brusc că nu are nicio oglindă prin casă și nici nu mai știa cum arată, cine e. Știa mai demult și a rămas cu amintirea pe post de oglindă. Și-a făcut curaj, a căutat cheia și a intrat în camera neumblată. A ignorat și scârțâitul, a ignorat și dezinteresul. De jur împrejurul ei erau numai oglinzi mari, până în tavan ce acopereau pereții, lăsând numai luminii loc să intre. S-a uitat în fiecare în parte și deși persoana ce o înconjura era la fel de mirată, nu era ea. Sau nu mai era ea. Toate amintirile despre cum arăta, ce îi plăcea, ce ura, ce știa și ce iubea s-au prăbușit la poalele tablourilor din fața ei. Nu mai era ea și deși trăise atâta timp într-o casă de oglinzi, nici măcar nu a știut. El, în schimb, știa. Știuse de mult, dar la fel cum ea a sperat că el o să aibă nevoie de mai mult spațiu, așa și el spera că o să se întoarcă unde știuse la început că e acasă; nu imitația asta schimnosită de gânduri și griji, nefericiri și regrete, dorințe neîmplinite și mulți de “poate”. Poate dacă ar fi știut de la început, ar fi făcut ceva, dar el a tăcut și a tăcut și ea până nu au mai avut despre ce să vorbească; până au ajuns să se uite și să rămână cu amintiri și speranțe. 

Ce faci când pereții se prăbușesc pe tine, dar în loc să fugi stai să cadă pentru că știi că pereții ăia erau acasă? Ce faci când toate tablourile s-au crăpat, iar în pat nu mai ai loc pentru că sunt doar ruine? Stai. Stai până înțelegi că nu mai ai poți să reconstruiești; și chiar dacă ai putea, ar fi o copie; exactă, dar tot o copie.

Ea s-a mutat în camera cu oglinzi. A fost singurul loc ce a mai rămas întreg din toată casa.