Casa oglinzilor

În capătul holului, undeva pe stânga, era o ușă pe care o observase de atâta vreme, însă nu a fost niciodată curioasă ce se află după ea, ce mistere umblă pe la geamurile mari din cameră. Și deși geamurile dădeau la stradă, când trecea pe lângă ele arunca un ochi grăbit si fugea mai departe. Era mereu grăbită te miri unde. Nu avea vreme de analize și de întrebări, de investigații sau de cotrobăit în spatele unei uși ce arăta de parcă ar fi scârțâit dacă o deschideai. Mai și ura zgomotele astea, pe deasupra. 

Ea se cunoștea bine; probabil prea bine, uneori. Știa că o plictisesc poveștile lungi și fără substanță, oamenii care vorbesc mult și ura vremea rece. Detesta să nu își mai găsească hainele preferate înainte să iasă pe ușa și cred că cel mai tare ura insensibilitatea cu care oamenii treceau unii pe lângă ceilalți, unii prin viețile celorlalți atât de nesemnificativ și dezolant exact ca ploilea alea puternice când e extrem de cald afară vara; se simte că au fost, dar în scurt timp s-au uitat de tot. Era tare supărată pe treaba asta. Uneori se găsea pe canapea, învelită până în gât în pături groase, îmbufnată la ideea că oamenii nu sunt nimic mai mult decât niște gazde temporare, temporale, ce îți dau pe o parte și îți iau mai mult pe alta, te lasă infatuat în propria existență,tu  crezând că înseamnă mai mult decât înseamnă cu adevarat și mergi pe drumul ăla până te pierzi. Auzise ceva zvonuri că cică nu toți; unii ajung la destinație și fac din gazdă acasă. Dar nu prea mai credea în povești și în auzite de când își pierduse credința în divinitate; de când devenise o păgână ce idolatriza șansa și norocul. Ea așa zicea, că aia ce ajungeau acasă aveau noroc. Așa o fi fost. 

Era culmea ipocriziei adesea. Cum o nefericea atât de mult nefericirea altora, cum blama schimburile astea vaste de existente interumane, și cu toate astea, ea nu făcea nimic cu nefericirea ei, ea nu lăsa pe nimeni să îi intre în casă. Nu voia să îi invadeze cineva camerele în care nici măcar ea nu intra, nu voia să îi invadeze sufletul, inima; nu primea musafiri, caci știa că nu a fost niciodată o gazdă bună. Nici cu fericirea nu făcea prea multe; ba încă o cam intimida că nu știa niciodată cum să îi vorbească și cum să se poarte. 

În toată ipocrizia care o definea, știa mai bine decât mulți alții cum să fie acasă. Îi plăceau ceva versuri dintr-un cântec care spunea că iubirea e cea mai caldă culoare. Știa că e adevărat pentru că de fiecare dată când îl atingea îi rămâneau răni de la arsuri în palme. Îi plăcea să îl mângâie și să îl simtă aproape, tocmai de aia imediat cum se vindeca o lua de la capăt până avea răni noi. Știa cum să simtă, deși de multe ori se făcea nesimțita în conglomerate sentimentale ce se hazardau că poate vine vreme rea, începe ploaia și trebuie închise geamurile. Le închidea singură, căci nu voia să știe și el că plouă; poate se bosumfla. Ar fi vrut, totuși, să îl mai și certe că e privilegiat cu o casă prea mare pentru el și deși știa că nu avea nevoie atât de mult spațiu, îi lăsa toate încăperile din ea la dispoziție, că poate într-o zi o să crească și să aibă loc. Așa că se certa pe ea că se poartă de parcă nu ar știi ce face și mergea să îl mai mângâie puțin; că doar era vina ei, nu a lui. Numai că nu a preconizat bine și a început să vrea să ocupe din ce în ce mai puțin spațiu, până a venit acasă și a găsit dulapuri și sertare goale. Plecase cu ce găsise pe acolo: niște haine și un pic de mâncare de drum; fără bilete, fără avertismente, fără ea. A oftat ca și cum știa dinaintea lui că avea să se întâmple și s-a apucat să facă curat. 

Și-a amintit brusc că nu are nicio oglindă prin casă și nici nu mai știa cum arată, cine e. Știa mai demult și a rămas cu amintirea pe post de oglindă. Și-a făcut curaj, a căutat cheia și a intrat în camera neumblată. A ignorat și scârțâitul, a ignorat și dezinteresul. De jur împrejurul ei erau numai oglinzi mari, până în tavan ce acopereau pereții, lăsând numai luminii loc să intre. S-a uitat în fiecare în parte și deși persoana ce o înconjura era la fel de mirată, nu era ea. Sau nu mai era ea. Toate amintirile despre cum arăta, ce îi plăcea, ce ura, ce știa și ce iubea s-au prăbușit la poalele tablourilor din fața ei. Nu mai era ea și deși trăise atâta timp într-o casă de oglinzi, nici măcar nu a știut. El, în schimb, știa. Știuse de mult, dar la fel cum ea a sperat că el o să aibă nevoie de mai mult spațiu, așa și el spera că o să se întoarcă unde știuse la început că e acasă; nu imitația asta schimnosită de gânduri și griji, nefericiri și regrete, dorințe neîmplinite și mulți de “poate”. Poate dacă ar fi știut de la început, ar fi făcut ceva, dar el a tăcut și a tăcut și ea până nu au mai avut despre ce să vorbească; până au ajuns să se uite și să rămână cu amintiri și speranțe. 

Ce faci când pereții se prăbușesc pe tine, dar în loc să fugi stai să cadă pentru că știi că pereții ăia erau acasă? Ce faci când toate tablourile s-au crăpat, iar în pat nu mai ai loc pentru că sunt doar ruine? Stai. Stai până înțelegi că nu mai ai poți să reconstruiești; și chiar dacă ai putea, ar fi o copie; exactă, dar tot o copie.

Ea s-a mutat în camera cu oglinzi. A fost singurul loc ce a mai rămas întreg din toată casa.