Necuvinte

A trecut atât de mult timp încât nici nu mai știa să scrie. Brusc nu mai știa cuvintele, îi era o oarecare lehamite, deși nu voia niciodată să recunoască faptul că, în realitate, îi era doar teama. Teamă de ce? Teamă că nu mai știe să lege, să descânte și să creeze. Teamă că a uitat să schimbe, a uitat să se schimbe și cel mai mult, teamă de ceea ce avea de zis. Pentru că știa că orice gândea, orice simțea avea printr-o minune să devină realitate prin prisma cuvintelor. Îi era teamă că va da naștere la ceva ce exista de mult înăuntrul ei, dar pe care reușea prin ceva minune biblică să țină îngropat.
Cândva atât de liberă, se simțea brusc stângace, ezitantă. Se simțea ca și cum ceva ce fusese al ei dintotdeauna a dispărut și i-a uitat numele, așa că degeaba striga, că nu știa pe cine strigă. Se mai gândea la ele din când în când cu o infatuare pe cât de prostească, pe atât de naivă. Se gândea că atunci când va avea ea chef, o să se întoarcă și totul va fi ca și cum nu ar fi plecat niciodată. Se purta de parcă nu avea nimic relevant să  spună, nu simțea nimic atât de important încât să le deranjeze.
N-am înțeles-o niciodată, deși știam ce avea în minte. Știam cum i se încurcă ideile printre degete, cum o sufocă noaptea înainte de culcare, cum nu o lasă să respire. Dar se culca gâfâind cu promisiunea că totul va trece și a doua zi trebuie să fie mai bine, că asa se zice prin filme. „Noaptea e un sfeșnic bun” își cânta la culcare. Partea proastă e că niciodată nu a știut să mintă. Ba s-a bâlbâit, ba a bufnit-o râsul, ba altceva a făcut de nu ducea minciuna până la capăt. Totuși, ea credea ca e prima minciună reușită. Nimeni altcineva nu o credea, dar s-a făcut că nu vede. La fel cum s-a prefăcut că nu le simte niciodată noaptea cum se strecoară lângă ea în pat, cum o alintă și îi sărută încheieturile, cum se joacă prin păr până i-l încâlcește, cum îi gâdilă cu degetele ușor lobul urechii. Prefera să nu vadă decât să își dea explicații. Prefera să creadă că e ceva halucinație ce se mai lipea de ea când stătea să adoarmă.
Cea mai mare minciună pe care și-o spunea și pe care o credea cu tărie era faptul că deținea controlul. Că avea un buton de oprire imaginar pe care îl simțea aproape de buricele degetelor și putea opri totul când voia. Realitatea era că nu avea nimic. Era atât de departe de a se opri, încât niciodată nu s-a oprit din mers. A continuat să înainteze în toată iluzia pe care numai o minte bolnavă o putea crea. Și cred, acum că mă gândesc, că cel mai mare defect al ei era că nu voia să ceară ajutorul. Credea că singură poate crea, poate merge înainte și înapoi, după bunul plac. Nu avea nevoie de ele, de mine, de el, de oricine. Dar dorința de a se crede era atât de puternică încât mintea ei reușise să pună o pătură densă peste cușca în care era închisă, astfel încât nici măcar nu mai vedea gratiile. Și deși se mișca în ce direcție voia, nu vedea că, de fapt, era captivă.
Poate tocmai de aia mereu basmele i s-au părut niște porcării și nu a înțeles de ce trebuia sa vină vreun Făt Frumos să o ajute să scape. Să scape de ce anume? De pericol? Mereu a fost o luptătoare, știa să lupte. De ceilalți? Mereu a știu când să se ridice și să plece. De ea? Ei bine, de ce ar avea nevoie să scape de singura persoană pe care a avut-o vreodată? Nu, n-avea niciun sens Frumosul ăsta. Nu era decât o imitație, o caricatură, un desen prost realizat și kitschos, iar ea nu s-a dat niciodată în vânt după kitchuri. Nu, domnule, ea știa ce avea de făcut și încotro să meargă. Așa că l-a izgonit, cu tot cu calul lui alb și cu baladele, cu promisiunile goale, cu superficialitatea pe care o vedea atât de clar. N-a vrut să îi satisfacă orgoliul și nici să îi hrănească egocentrismul de pseudosalvator.
A adunat toate cuvintele pe care le mai știa, a strâns toate necuvintele ce o bântuiau atât de des și a continuat să meargă singură în cerc pentru că orice minciună devine realitate dacă o să crezi destul în ea. Iar norocul ei era că mereu a știut să creadă.