Follow

miercuri, 5 martie 2014

Cardiograma



Până la urmă suntem în viață și până la urmă ce mai rămâne de făcut? Sunt trează de ani, de zeci de ani și aștept. Așteptarea asta mi-a dat un contur bine-definit ce mai aluneca din când în când, iar ființa mea se scurge pe fereastră. Mă tot amăgesc cu răsărituri și apusuri, dar nu sunt decât proaste imitații ale unei vieți pe care ar fi trebuit să o am. Sunt o instabilă emoțional, căci te iubesc și mă urăsc, te urăsc și mă iubesc, urăsc dragostea asta șubredă ce se poate sparge din clipă în clipă, ce atârnă de o frânghie roasă de toată ura asta a noastră. Ne privim iubirea cum se îneacă de parcă am fi la cinema, ne-am luat scaunele și cu ochii fixați într-un punct neclar, ne uităm la insulte și reproșuri ce vin pe bandă rulantă.
-Mai poți?
-Eu, da, mai pot. Tu?
-Mai pot, nu știu, cred că da... de fapt, da, sigur mai pot. Masochismul ăsta îmi e necesar deja. Sunt prea multe lucruri, e un trecut aici pe care nu-l putem lăsa la orfelinat așa, dintr-o dată. Trebuie să fim părinți buni, trebuie să încercăm.
-De acord, de acord, dar cât?
-Până moare.
Dar iubirea asta s-a transformat într-o cușcă din care nu ieșim, deși cheia este în mâinile noastre. Fiecare dintre noi avem o copie. Iubirea asta și-a îngropat secretele în piela noastră, și-a impregnat ADN-ul într-al nostru și ruperea ar fi prea mare, Și deși ne așteptăm, am fi la fel de șocați și ni s-ar părea prea brusc. Iubirea asta supraviețuiește; răbdarea, înțelegerea sunt cele care nu, în schimb.
Ia-mi tot ce mi-ai dat, ia-mi tot ce e al meu, lasă-mi trupul dezvelit de incoerența cu care ne-am iubit, dar lasă-mi amintirile. O să vină iarna și poate iarăși se amână căldura; am nevoie de ceva ca să mă încălzesc. Ești doar durere, topindu-mi liniștea; ce-ai făcut din viața mea?! Și vreau să știi că nu doar morții știu cum e să mori, am reușit să învăț și eu la fiecare urlet pe care l-am lăsat să se stingă inconștient pe cimentul prezentului nostru. Vrei să jucăm pentru dragoste? Vrei să pariem, să transformăm dragostea într-un joc de noroc, într-un „e un noroc că am rezistat până acum”, vrei să o punem la încercare? Vrei să mă pui pe mine la încercare?
-Mai poți? Pe bune acum, tu chiar mai poți?
-Da, normal. Începe să-mi facă plăcere jocul ăsta „eu te fac să suferi, tu te enervezi, eu strig la tine, tu ții în tine, te consumi, te stingi”, adică e un spectacol incitant, de fiecare dată de doare mai rău și de fiecare dată refuzi să pleci. Tu?
-Da, mai pot... Nu știu cum, dar mai pot.
-Vezi? Cum spuneam. E minunat. Ador chestia asta cu te iubesc- te urăsc, îmi menține spiritul viu.
-Dar al meu moare...
-Ei haide și tu acum, vezi și tu cum e?
-Dar eu n-am vrut să fie așa.
-Răzbunarea, într-un fel sau altul, se întoarce la un moment dat. Credeam că știi asta.
Credeam că știu asta, nu credeam că o să se și întâmple.






*iartă-mă*

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu