Necunoscut(a)

putem să... luăm ceaiul de dimineață fără să ne certăm pe teme stupide? Oare putem fi cine suntem cu adevărat și să lăsăm aburul să topească masca pe care o putăm? Și mai ales, putem să iubim ca unul, dar să fim doi? Nu. Noi nu putem, căci neîncrederea ne învinge, lumea de afară e alarmată că ne e bine, iar soarele maschează durerea pe care o port după mine ca pe un câine de companie. Aș tinde să sper la mai bine... dar ar fi degeaba, căci „binele” și-a făcut valizele și a plecat la tropice, s-a săturat să fie chemat doar când este nevoie de el și să-l uităm când ne este „bine”. „Binele” ăsta e intrigat și neapreciat și suferă odată cu noi, dragă. Îi este și lui teamă că va fi alungat odată și odată, îi este frică pentru când ploaia va veni și îl va spăla, lăsându-l gol și fără păcate. Nu te teme, „răul” din noi îi va lua locul și se va așeza comfortabil într-un scaun moale în fața șemineului și va juca sudoku pentru mult timp. A ales nivelul „avansat” așa că îi va lua ceva... Lui...

*și am avut o nevoie temporară ca tu să mă iubești static, monogam și finit. Ca tu să fii pe partea cealaltă a patului, inexistent și inert, să răsufli greu și să inspiri aer intoxicat de la atâta dragoste de noaptea trecută. În liniștea asta care stă între noi ca un copil, mă simt cel mai bine, mă simt cel mai eu, și mă simt cel mai apropiată de tine. Avem atât de multe cuvinte, și atât de puțin timp. Avem atât de multe amintiri, și atât de puține trăiri viitoare. Liniștea mușcă din ceas, mâncând secunde, minute, ore în șir în care nu spunem nimic, în care simțim fiecare, pe rând, atingerea și corpul celuilalt. Lângă tine, mă simt acasă. Lângă tine pot aștepta în liniște și totuși, voi fi vorbit atâtea încât romanul lui Lev Tolstoi, „Anna Karenina” ar fi chiar subțire. *și am o nevoie temporară să mă sufoci cu buze, cu piele, cu carne, cu dezamăgiri, cu neîmpliniri în dragoste, cu o comoditate autonomă ce se înfiripează între mâinile noastre și le leagă. Am nevoie de tine acum. Vr...

*dacă ar fi să aștept după tine, ar veni dimineața, iar perna ta ar fi tot rece. *dacă ar fi să te vreau înapoi, nu ar mai fi niciodată la fel, pentru că dragostea mea s-a spart ca o oglindă; am încercat să o lipesc cu super-glue, dar crăpăturile încă se văd. *dacă ar fi să mă iubești în clipa asta, te-aș primi o noapte, iar apoi ai fi liber să pleci. *dacă ar fi să mă urăști, ți-aș zâmbi cald și ți-aș spune „hi, ce coincidență, căci și eu mă urăsc”. *dacă ai vrea să te întorci, aș scrie pe ușa inimii mele că odată ce ai plecat, să vii înapoi este ca și cum ai trăi aceleași momente din nou, iar ție de momentele acelea ți-era mereu frică. *dacă ar fi să mă înțelegi, aș plânge pe umărul tău și ți-aș spune „adio, sfârșit de mai; vara e pe sosite”. *dacă ar fi să îți vorbesc, nu aș mai avea nimic de spus; cuvintele mele și-au consumat rostul, iar cuvintele lor au rămas mute. *dacă ar fi să mă privești în ochi, ai vedea durere, și ți-ar fi familiară pentru că lângă acei ochi te tr...

Înfrânată de sentimente de ură și frică și de rugăciuni pe care le-am învățat pe derost mă arunc pradă tristeții și mă reîncarnez treptat în zâmbetul pe care tu l-ai fi putut avea dacă mă păstrai lângă tine. Uite ce este, nu te plac, și nu mă placi. Uite cum stă treaba, nu te vreau, și nu mă vrei. Uite, mie nu îmi pasă, și nici ție. Dar hai să îți mai zic ceva, eu mi-am lăsat cuvintele goale și adevărate, ale tale poartă un strat gros de fond de ten și sunt false. Mă păstrez așa, imortalizată într-un chip încruntat în fața ecranului, într-un suflet revoltat care nu întreabă „de ce?” pentru că știe deja, într-un deja-vu subtil și ineficient care mătură stabilitatea aia pe care o porți ca pe cruce. Haide să îți mai spun ceva, astăzi sunt fața de înmormântare și fața asta este cam singură. Nu ai vrea să treci pe la ea, să o mângâi, să o protejezi, să îi alungi acea încruntătură urâtă? Nu vrei să îi alini durerea și să o consolezi? Să îi bați la geam, într-o noapte caldă în care deși șt...