Necunoscut(a)

Și viața asta până la urmă ce este? Un nimic. Te naști, crești; ești crescut de persoane pe ale căror chipuri le porți în tine și pe trupul tău ca o haină ce te îmbracă și îți ține de frig în nopțile geroase și te răcorește în zilele deșertice. Sunt oameni al căror suflet îl porți peste tot, în portofel, în buzunar, în geantă, în sufletul tău, ca pe o icoană păgână. Și oamenii ăștia te ridică mereu când nu mai poți face nimic și când crezi că pustiul ce te încoanjoară te va înghiți ca niște nisipuri mișcătoare, ei sunt ca o scară pe care urci, un drum către o casă cu șemineu și turtă dulce pe masă. Unul dintre oamenii aceștia e bunicul meu. Un om simplu, înalt, cu păr alb, aparent rigid și cu aer exigent, un om nu foarte prietenos cu ceilalți, dar un om care mi-a influențat viața. Un suflet cald și bun, dar cu o incapabilitate de a spune ce simte, însă un bunic excepțional, care m-a crescut mai bine decât pe propriul copil, care a trecut cu vederea atâtea pr...

Oamenii care trec prin viața noastră iau ceva din noi și dau puțin din ei, la schimb. Purtăm urmele fiecărei persoane pe corp, ca niște amprente, ca niște urme și deși este dureros să porți urmele cuiva, adunăm multe și mai multe până când încetăm să mai cunoaștem adevărata însemnătate a acelei urme. Și când nu o să mai știm nici de noi și când acele urme se vor cicatriza, atunci vom putea opri acest cerc. Pe pielea mea, deși delicată și albă, aceste semne s-au îngrămădit să apară și s-au împins care să fie înaintea cui și mi-au mutilat carnea astfel că mâinile mele nici nu se mai văd. Nici nu mai știu cum arată pielea mea, e îndospită de mirosul așternutului tău. Și deși încerc să mă spăl de toate astea, nu iese. E prins, tatuat în carne. Mă gândesc că poate cu trecerea timpului nu se vor mai vedea atât de proeminent, vor fi doar urme vagi ale unui trecut tumultos și bogat. Pe pielea mea sunt vânătăi și zâmbete. Un mic zâmbet l-am căpătat astăzi când am avut parte de o întâmplare...

Parcă aș vrea să stai. Și nu știu, am așa un sentiment care mă zârgie, mă mănâncă, mă gâdilă, mă deranjează, un sentiment că te vreau înapoi. Și simt că mă învârt în cerc, că nu avansez deloc, că stau într-un punct mort și că vând lozinci și vorbe ieftine peste tot în jurul meu, că fac bine și primesc rău. Vreau un motiv să pot să redevim eu, vreau un motiv să pot fi din nou fericită. Te vreau pe tine. Aștept ziua când o să mă trezesc și o să răsuflu ușurată știind că a fost doar un vis urât și că tu mă ți în brațe, mă mângâi pe cap și îmi dai siguranța că totul e bine, că ești acolo pentru mine. Chiar dacă eu nu am fost pentru tine când trebuia să fiu și îmi pare rău, dar ce este de făcut? Pot oare mai face ceva? Pot oare să cerșesc destinului cu o mână întinsă să mă ierte și să mă aducă pe un drum pe marginea căruia să fie indicatoare cu „înainte”? Dar oare vei putea tu să mă ierți? Nu. Pentru că eu nu sunt capabilă să mă iert pe mine însămi. Așa că cel mai bine ar fi să alerg ...

și parcă era printr-un martie, când totul se dezmorțea, iar lumea părea să iasă din nou din case, ușile se descuiau, geamurile erau descoperite, iar florile așezate în ghiveci trăiau... Era un început de soare și un început de zâmbet de primăvară, iar tu aveai un început de nou. Se simțea în aer un miros înțepător și indiscret de alinare, dar nu eram noi, nu, nu noi. Știu că treceai prin dreptul casei mele, te duceai grăbit la școală și îți simțeam prezența în casă când deschideam ferestrele să aerisesc camera. Dar nu am simțit niciodată să te fi uitat înspre mine și mă doare pentru că mi-ai șoptit atâtea în nopți de iarnă, când îmi încălzeai picioarele și îmi mângâiai pântecul, mi-ai promis atâtea când te uitat fix în ochii mei și acum tu ce faci? Acum trădezi cuvântul care a dat curs iubirii și treci așa pe lângă spațiul ce a fost cămin sufletelor noastre? Ori ești laș, ori mă urăști, ori dacă nu... Ești imbecil. Și când e cald afară, iar lumea e fericită, eu sunt în casă, stau ș...