Să-mi fii

Spectatori timizi ale propriilor incertitudini, ne asumăm si ne intâmplăm; ne descântăm și ne potrivim, ca mai apoi să ne urât cu o pasiune mai mare decât iubirea însăși. Am plătit bilet în primul rând să vedem cum noaptea alungă ce a mai rămas din noi. Îți doreai să joci rolul principal, mereu ți-a plăcut atenția, dar regizorul pe care prietenii îl strigă Viață și-a dat seama ce imitație ieftină e siguranța asta pe care o expui ca pe o comoară. I-a dat rolul altcuiva și ca un copil țâfnos, te-ai supărat, ai trântit o ușă nervos și ai plecat. Din orgoliu, ai cumpărat două bilete și m-ai chemat să criticăm împreună actorul. Să-l criticicăm pe el... El, cel care a încercat de atâtea ori să mă ademenească prin rugăminți, să mă ia de lângă tine prin certitudini. El care vrea să ofere. Dar știi ce nu a înțeles el? Că eu nu vreau. Eu vreau să dau. Eu vreau să ofer: astre, atingeri, cuvinte, confesiuni, râsete și lacrimi. Eu vreau să am cui să-i ofer.

Tu... Tu nu știi să fii; nici om, nici mare, nici pământ și nici flori. Nu știi să simți; nici vânt, nici ploaie, nici căldură și nici pe mine. N-ai știut să aștepți, cum n-ai știut ce să ceri. Ai fi vrut ceva din mine, pe mine; o parte, pe toată, deloc, apoi întruna. Ai fi vrut să îmi fii, dar știai că n-aveai cum. Știai că nu poți. Ai fi vrut să stau, deși știai că n-aveam putere. Ai mai fi vrut ceva... un sărut, parcă. Strigai după minte când mă îndepărtam rapid, dar din grabă nu am înțeles; am dibuit ceva ceva acolo. 

Eu... Eu știu să fiu; și zâmbet, și alinare, și scăpare. Știu să simt; și durere, și bucurie, și singurătate, dar și pe tine. Am știut să te am, când nu știam nici cine sunt. Am știut să te ascult când nu mai eram sigură că mai aud. Am știut să te doresc, când nu mai voiam nimic. Am știut să rabd, când mă stingeam. Dar un lucru nu l-am știut. Nu am știut să te iubesc. Sau poate nu am vrut. Sau poate că nu am putut. Nu că ar mai conta acum. Dar nu am știut. Și am vrut să învăț de la tine. Am vrut să îți imit fiecare zâmbet și fiecare dorință; fiecare privire, fiecare sentiment. Și îmi pare rău. Mereu am fost o actriță proastă. Aș vrea să pot să te ating cumva să te simt cum îmi curgi priv vene, să pot să îți venerez mâinile ce se plimbă grijulii pe spatele meu. Aș vrea să-mi fii tot. Sau măcar să-mi fii.

Noi... Noi nu știm ce mai știm. Nu știm ce mai simțim. Dar știm că în toată piesa asta de teatru in care suntem personaje, muze, spectatori sau cascadori zace toată iubirea ce o puteam avea; toată iubirea ce a fost, dar nu mai e. Suntem noi; dezbrăcați de secrete și minciuni, nopți și zile, haine și frici. Suntem fantome cu chip de om ce bântuie absurd prin lumină. Suntem ce nu ne-am fi dorit să fim; suntem goi de noi.