Necunoscut(a)

Rătăcind, umblând, încercând, cunoscând, sperând și iubind, inimi întregi se nasc și mor din alte inimi. Purtăm în noi vieți separate pe care le plimbăm prin parc și pe străzi pentru a cunoaște, pentru a se împrieteni, pentru a naște și ele alte vieți. Ne creăm sumar un itinerariu pe care unii dintre noi îl urmăm obiectiv, în timp ce alții ne abatem, dar cu puțin noroc și conștiință revenim, în timp ce aceia mai neorientați se pierd. Dar nu e o ratăcire spațială, ca să te redresezi ca atunci când oprești un om pe stradă și îi ceri indicații. Nu, se pierd complet; de timp, de spațiu, de ei, de ce au creat, de ce au avut și ce vor avea. Viețile lor, atunci, se sting treptat, se izolează și mor sugrumate de o realitate pe care nu și-au dorit să o creeeze pentru că le-a fost mult prea teamă. Viețile sunt ca niște copii; le concepi, le dai viață, le alimentezi, le educi, le înveți, le însuflețesti, apoi le dai drumul în larg să-și facă la rândul lor, o viață. Mulți dau lovitura...

Ar fi vrut să îl roage să o iubească infinit. Să o consoleze și să o protejeze. Ar fi vrut totul și cu toate astea, ar fi vrut puțin. Ar fi vrut să fie cine vrea el să fie. Ar fi vrut să îi facă pe plac. Ar fi vrut să încerce, măcar. Se îndepărta, însă, prea mult de ea și de toate nimicurile în care credea. Nu ar fi vrut să renunțe la ele, pentru că știa că el are să renunțe la ea, și atunci, cu ce ar mai fi rămas în absența lui? Își dorea să se piardă în existența lui amară întru totul, dar erau prea multe stânci la mal și nici măcar nu știa să înoate. A încercat să învețe, și fără o vestă de salvare și s-a avântat în larg. Pornise pe un drum pe care nu îl cunoștea și de care îi era teamă, dar voia de dragul lui să încerce. O încuraja. Îi spunea că o să îi fie alături, că o să fie genul acela de aventură ce avea să o umple de fericire. Așa că, adunând încredere din fiecare cuvânt ce i-l rostea, a avansat. Marea era agitată și tulbure, cerul era întunecat, iar furtuna se apropia să...