Necunoscut(a)

Aproape... Aproape am reușit să avem totul, dragul meu. Aproape am reușit să ținem în viață o inimă ce de fapt, nu a bătut niciodată. La fel de aproape, am reușit să clădim un castel din iluzii, în care eu eram regina neagră, iar tu nebunul de alb. Dar s-a dărâmat peste noi și peste toată minciuna asta a noastră de „mai bine”. Așa că încotro s-o apucăm când nu ne-a mai rămas nimic? Ce să mai facem când realizăm că nu am avut nimic de la început? Nu mai încerca să mai peticești câte un perete sau să pui câte o fereastră nouă, pentru că fundația a putrezit de la atâtea nopți nedormite și s-a dărâmat, în timp, din cauza urletelor noastre. Bântuim precum strigoii holurile acelui castel, ne căutăm disperați victimele, fie că e vorba de iubire, de ură, de lașitate sau de durere. Și nu găsim nimic altceva decât chipuri inexpresive, preocupate de soarta zilei de mâine. Dar vezi tu, dragul meu, acest „aproape” a fost, până la urmă, ceea ce ne-a transformat în „departe”. Aproape ne-am distrus ...

Un secret aș mai avea să își spun, apoi ești liber să te eliberezi din strânsoarea pe care iubirea mea neîmpărtășită ți-a provocat-o; te urăsc. Gândind acum înapoi, conștientizez că mi-am prelungit nemurirea și mai mult. Într-o avalanșă de stări dezirabile care te-au alungat către efemeritate, am reușit să îmi scot o imitație proastă de costum de protecție care s-a fisurat la impact. Am fost aruncați de o parte și de a alta a liniei subțiri de unitate pe care reușisem să o creăm. La început, atracția era încă puternică și cumva-cumva ne tot apropiam unul de celălalt. Eram departe, dar ne auzeam șoptind, ne erau trupurile impregnante unul în celălalt, ne simțeam parfumurile discrete și adormeam zâmbind crezând că în timp, vremea va fi favorabilă și va topi mormanul ăsta de necunoscut. Și a făcut-o. A fost primul pas către dezintegrarea psihică a sentimentelor tale. Siguranța a fost înlocuită cu îndoială, zâmbetele cu grimase, iar fericirea a devenit o povară pe care nu o puteai duce....