love & co.

Când iubirea și compania apar, știi că deja nu mai e o glumă; a devenit serioasă treaba. Vin înarmați cu promisiuni, declarații, emoții și nopți pierdute, îți pun întrebări stupide cu „da sau nu”, iar la final îți lasă un bilet de amenințare că sufletul ăla al tău pereche va veni, iar tu nici măcar nu știi cât timp mai ai să te pregătești. Dar nu crezi nimic din șarada asta, te-ai convins că iubirea e o escroacă ce aruncă cu vorbe în stânga și în dreapta, bună de nimic, o impostoare ce îți ia tot ce ai și te pune să o iei de la zero. Tu ți-ai jurat că nu te vei mai îndrăgosti niciodată, nu vei mai crede niciodată, nu vei mai fi prost niciodată să dai tot și să pierzi tot, așa că nici măcar nu îți faci griji, vorba e vorbă!
Trece o zi, trec două, trei, patru, cinci, două sapătmâni, 4 luni și nimic. Râzi în sine victorios pentru că știai tu ce știai, deși e un râs cam amar. Nu credeai o iotă, dar lăsasei ușa descuitată pentru orice eventualitate, dormeai cu lumina aprinsă pentru a nu fi luat prin surprindere, puneai mereu două tacâmuri, dar nimic. Era o victorie amară și odioasă, dar totuși, o victorie. Pierdusei orice speranță, deja nu te mai stresai.
Te-ai gândit să te duci să bei o cafea, știi, diminețile nu-s la fel fără, așa că ai plecat cu gândul dezbrăcat de așteptări și inima plină de insomnie amoroasă ce lasă venelor tale cearcăne. Te aștepta. Te-ai uitat în ochii lui și ai știut, ai zâmbit zâmbetului lui, ai iubit totul din prima- era clipa aia când știai că ai acceptat deja dragostea, certurile, despărțirile, împăcările ce urmau să vină, când știi că l-ai iubit și l-ai iertat deja pentru orice urma să facă. Era clipa aia când te așezai lângă, iar tăcerea voastră făcea cunoștință, când parfumurile voastre se întreceau pe gât, când innimile băteau sincron, când sufletele voastre se țineau de mână. Și știai că nu mai vrei, că nu mai poți, că nu mai trebuie să te îndrăgostești; știai că vrei să te vindeci singur, să mori singur, să lași singur, dar cum poți când el te așteaptă sfios într-un colț, când el așteaptă un singur cuvânt ca să îți ofere tot, o singură privire să te vrea pentru totdeauna, o simplă atingere să fii doar a lui, în niciun caz a altuia? Când îți e atât de cald, dar el te protejează să nu faci insolație, când vrea să te vadă chiar și atunci când te urăște, când te vrea chiar și atunci când greșești, când te iubește chiar și atunci când tu nu arăți? Cum să renunți la el când el nu are nevoie de nimic pentru a nu renunța? Nu poți, așa că îl iubești și îl iubești pe de-antregul, cu micile lui defecte pe care le detești, cu micile calități pe care le venerezi, cu un suflet cald și o privire blândă. Nu poți. Nu poți și deși n-ai crezut, n-ai vrut să-l iubești, l-ai iubit și-l iubești, căci până la urmă pentru ce trăim? Nimic altceva decât iubirea și compania.