Necunoscut(a)

Când iubirea și compania apar, știi că deja nu mai e o glumă; a devenit serioasă treaba. Vin înarmați cu promisiuni, declarații, emoții și nopți pierdute, îți pun întrebări stupide cu „da sau nu”, iar la final îți lasă un bilet de amenințare că sufletul ăla al tău pereche va veni, iar tu nici măcar nu știi cât timp mai ai să te pregătești. Dar nu crezi nimic din șarada asta, te-ai convins că iubirea e o escroacă ce aruncă cu vorbe în stânga și în dreapta, bună de nimic, o impostoare ce îți ia tot ce ai și te pune să o iei de la zero. Tu ți-ai jurat că nu te vei mai îndrăgosti niciodată, nu vei mai crede niciodată, nu vei mai fi prost niciodată să dai tot și să pierzi tot, așa că nici măcar nu îți faci griji, vorba e vorbă! Trece o zi, trec două, trei, patru, cinci, două sapătmâni, 4 luni și nimic. Râzi în sine victorios pentru că știai tu ce știai, deși e un râs cam amar. Nu credeai o iotă, dar lăsasei ușa descuitată pentru orice eventualitate, dormeai cu lumina aprinsă pentru...

Până la urmă suntem în viață și până la urmă ce mai rămâne de făcut? Sunt trează de ani, de zeci de ani și aștept. Așteptarea asta mi-a dat un contur bine-definit ce mai aluneca din când în când, iar ființa mea se scurge pe fereastră. Mă tot amăgesc cu răsărituri și apusuri, dar nu sunt decât proaste imitații ale unei vieți pe care ar fi trebuit să o am. Sunt o instabilă emoțional, căci te iubesc și mă urăsc, te urăsc și mă iubesc, urăsc dragostea asta șubredă ce se poate sparge din clipă în clipă, ce atârnă de o frânghie roasă de toată ura asta a noastră. Ne privim iubirea cum se îneacă de parcă am fi la cinema, ne-am luat scaunele și cu ochii fixați într-un punct neclar, ne uităm la insulte și reproșuri ce vin pe bandă rulantă. -Mai poți? -Eu, da, mai pot. Tu? -Mai pot, nu știu, cred că da... de fapt, da, sigur mai pot. Masochismul ăsta îmi e necesar deja. Sunt prea multe lucruri, e un trecut aici pe care nu-l putem lăsa la orfelinat așa, dintr-o dată. Trebuie să fim părin...