Necunoscut(a)

Și rănile astea sunt atât de deschise, încât văd prin ele. Au devenit transparente și gălăgioase. Au prins curaj și acum se manifestă prin tot felul de circumstanțe: la școală, la o întâlnire, într-o discuție cu mama, cam pe oriunde. Rănile astea sunt indispensabile și sângerez prin ele. În patul ăsta mă sting și mă transform, în patul ăsta mă înec și mă desconsider, în patul ăsta mor și mă nasc. Între egoismul de a mă avea doar pentru tine și dorința de a mă vedea cât mai departe, mă mulez camufându-mi solitudinea ce disperă și țipă în miez de noapte. În recuperarea asta contrafăcută a mea mă închid ca într-o cabină, de parcă s-ar fi inventat un spațiu îngust care vindecă acest cancer sentimental. Mă mint pentru că tu nu mai vrei. Tu nu mai vrei nimic, decât pe mine și egoismul ăsta ireparabil mă înghite treptat până când voi fi rămas o umbră a ceea ce am fost sau aș fi putut să fiu. Dragostea asta e bolnavă și refuză să meargă la doctor; îi e frică de ace. Dragostea asta e dusă...

proveniența Nefericirii: *mi-am zis că până la urmă n-are să fie atât de rău, adică, ce ar putea fi? un pic din aia, un pic din aia și uite Fericirea ! dar nu știu ce să zic, fericirea asta e cam anorexică și mi-a spus printre două bancuri și o cafea, că sincer, ea e cam sătulă de clișee cu suflete pereche, iubire eternă și alte porcării, că singurătatea e acum de viitor, e „la modă”. ascultam ce avea de zis pentru că era doar în treacăt, ca de obicei și am zis să profit acum, zece-cincisprezece minute cât are la dispoziție pentru a o asculta.* diminețile îmi sunt mohorâte, că doar n-o să fie soare. câteodată mă întreb dacă nu cumva mi se face o farsă pentru că soarele se află mereu fix la douăzeci de metri de casa mea. ce dracului, asta e o cacealma toată ziua! mi-am făcut un ceai negru și m-am trezit cu o bătaie agitată și violentă în ușă. în prag stătea fericirea asta a mea, trasă la față, cu cearcăne și suspinând că e căutată. „ce-ai, iar te-a apucat schizofrenia?” am țipa...