Sărac cu duhul,
în primejdie, dezorientat și neîmblânzit, spiritul meu aleargă în căutarea unei
iubiri. A căutat peste tot, pe la colțuri, pe la prăvălii, prin cafenele, pe
străzi ascunse, dar oricum ar fi dat-o, era de negăsit. Și ce să faci când
spiritul ăsta era un somnambul abulic ce credea că iubirea este ca un pix, dacă
o pierzi, poți împrumuta una de la colegul de bancă? Ei bine, s-a înșelat și
acum că iubirea e pe terminate, încearcă să își cumpere și el una; cică e la
modă.Nu știu ce modă o mai fi și asta, dar cred că e ceva bun din moment ce își
cumpără toată lumea. Eu nu știu ce a mai apărut nou, că am uitat să mă uit în
catalogul de toamnă-iarnă, dar mă trezesc într-o zi, când îmi beam liniștită
cafeaua pe terasă, cu spiritul meu la ușă, gâfâind și gesticulând agitat „Repede!
Hai repede acum la magazinul din colt, a apărut o chestie nouă, cică se numește
iubire. Nu știu ce e sau cu ce se mănâncă, dar e coada de 5 metri, deci mă
gândesc că o fi ceva bun din moment ce toți se calcă în picioare să le ia pe
cele mai de calitate.”. Inițial, nu am știut ce să cred, că el mai obișnuia să
bea din când în când, mai ales că era și vineri seara, am zis că o fi vreo
scorneală de-a lui. Am fost curioasă, evident, să văd dacă o fi vreo invenție
de-a lui, așa că am dat o fugă a doua zi la magazin și nu mințea, coada chiar
era lungă! Am făcut drumul ăsta zilnic timp de trei-patru ani, iar oamenii pur
și simplu nu se mai săturau! Iubirea se făcea și apoi se vindea ca pâinea, cu
cât mai caldă, cu atât mai bună. Sătulă să mă uit la fericirea altora, am decis
să strâng bani și să-mi cumăr și eu o iubire, dar dintre alea mai scumpe, că
doar ce naiba? M-am dus și am cerut cu ezitare și puțin nesigură de formulare.
Vânzătorul s-a uitat plictisit la mine, nu a schițat nicio emoție în timp ce
mi-a înmânat o cutie verde brodată cu fire de aur pe margini și încrustată în
diamant. M-am uitat fascinată și am alergat până acasă convinsă de faptul că
erau cei mai bine cheltuiți bani posibili. Am așezat cutia pe o masa de lemn
masiv din sufragerie, în timp ce o deschideam emoționată și suspicioasă.
Așteptam să văd ceva nemaivăzut, să fie însăși fericirea prinsă, capturată în
acea cutie, care se zbate pentru că vrea să iasă afară și ca un câine
abandonat, vrea să își găsească stăpân. Am crezut că e veșnicia sculptată, dar,
de fapt, era nimic... Nu era absolut nimic în cutia atât de atrăgătoare.
Iubirea cumpărată nu există. Ea e ambalată într-o iluzie strălucitoare, dar
când o deschizi, nu e decât praf. Iubirea nu se cumpără, iubirea se câștigă.
Ca să vezi.. Mă căutam pe mine pe google și te-am găsit pe tine. Ți-am citit blogul azi noapte cu entuziasm dar în același timp cu tristețe. Am vrut să-ți las un comentariu unde să-ți spun mai multe chestii care-mi treceau prin cap, pe care acum le-am cam uitat deja, însă mi s-a terminat bateria de la laptop și mi s-a stins chiar când am terminat de citit ultimul tău articol. Deci scrii minunat, ești fantastică! M-am regăsit în multe din stările pe care le-ai avut, ce ai simțit, cum le-ai trăit.. Chestia e că tu ești fată și e absolut normal ca o fată să fie atât de delicată prin stările și emoțiile sale. Însa eu, fiind băiat, face totul să fie cam penibil.. Se vede oricum că-ți place literatura, felicitări. Păcat că n-am știut să mă educ si eu..
RăspundețiȘtergereÎn timp ce te citeam, mintea m-a dus oarecum cu gândul la Adela – Amintiri (Ibrăileanu) – una din puținele cărți pe care le-am citit.
Am rămas șocat să văd lipsa de comentarii pe articolele tale, având în vedere de cât timp ai blogul și modul deosebit în care scrii, chiar daca puțin nostalgic însă acolo se află inima. Pe măsură ce-l citeam (am început de la început), tot puneam deoparte câte o poveste vrând să-ți spun care mi-a plăcut cel mai mult, însa pe parcurs s-au strâns cam toate postările tale și ar fi fost inutil să ți le enumăr.
Pe undeva scriai că trebuie să te-ntorci la școală și mi-am zis că e Imposibil să fii o simplă fată de liceu. Îmi pare rău că acel prieten al tău te-a facut să suferi. Sincer, nici eu n-am știut să apreciez la rândul meu, o fată. Poate e ceva genetic în noi băieții, să facem fetele cele mai sensibile și dulci care ne iubesc, să sufere. Sau suntem doar proști. Apropos ești cumva scriitoare? În caz că nu, eu chiar sper să devii una. Să-ți strângi toate paginile de jurnal, scrisorile de dragoste și să le aduni într-un volum. Deci scrisul este vocația ta și ar fi păcat să nu te citeasca lumea. Dacă vei scrie o carte, te rog spune-mi, că ți-o cumpăr!
Îți doresc să-ți găsești fericirea!
BăiatBunRIP
De abea acum ți-am citit comentariul, când mă uitam pe aici. Ei bine, dragă „anonimule”, tot ce aș putea spune este că îți mulțumesc pentru apreciere, mă ajută și mă motivează, în primul rând, iar în al doilea rând, da, voi băieții sunteți niște proști care nu știți să apreciați lucrurile bune la timp. Cred că vă definește conceptul de regret. Și eu sper că voi deveni o scriitoare, sincer, deși momentan lucrez cam underground. Mulțumesc mult! Și succes cu fetele alea.
ȘtergereȘi apropo, „Adela” e una din cărțile mele preferate.
ȘtergereHei, mersi de răspuns. După ce l-am citit, mă gândeam.. Dacă ar fi fost să nu suferi din dragoste pentru acest băiat, ai mai fi scris oare atât de profund cum o faci acum? Cei care au răbdare, ambiție sau mă rog, calitățile necesare să-și canalizeze suferința înspre ceva atât de constructiv și poetic, ajung să compună capodopere indiferent de arta pe care o fac; literatură, poezie, versuri, muzică, pictură.. Însă de cele mai multe ori, presupun că doar cei care ating acel nivel interior în urma unei suferințe, reușesc să obțină asemenea rezultate. După care m-am gândit că totuși poate iubirea voastră dacă ar fi triumfat, probabil ai scrie la fel de profund ca acuma dar mai pozitiv cumva. Adică na.. iubirea voastră te-ar fi înălțat ca un drog și ai fi atins alte nivele de creație.. Știi ce zic? Cu alte cuvinte, mă-ntrebam.. Dacă ar fi să alegi între o carieră de vis în literatura românească și iubirea băiatului respectiv dar o viața simplă, ce ai alege? Poveste de dragoste sau suferință și carieră? Oricum erau doar gânduri-fulger de moment, nu trebuie să răspunzi la întrebări.. În fine.. Cu asta închid și nu mai deschid subiectul ex-ului.
ȘtergereAdela mi-a plăcut și mie foarte mult. N-am lăsat-o prea ușor din mână nici după ce-am citit-o. În fine..
BăiatBunRIP
Nu știu ce să zic, iubirea împlinită e, în opinia mea, scopul în viață, dar cu toate astea, scriind și publicând, având cititori trăieși mai departe prin cărțile tale. Lași ceva în urmă. Înțelegi ce zic? Mi se pare oarecum o dovadă de egoism să renunți la ceva bun pentru toți pentru a îți fi doar ție bine, dar cu toate astea, ființa iubită este cam tot, până la urmă. Și apropo, să te lămuresc. Nu este vorba de un „ex”, este vorba doar de concepte. Ce scriu eu este influențat sau nu de persoane din jurul meu, nu de iubiri neîmplinite sau suferințe după relații nereușite. E vorba că ideea mea despre iubire este mult prea amplă și complexă și nu găsisem persoana care să se ridice la așteptările astea, iar eu nu vreau să mă complac cu relații mediocre bazate pe discuții cu tema ce am mâncat la prânz, eu cer atât de mult, încât e sau era imposibil de atins. Și sincer, când sunt fericită nu pot scrie. Spre exemplu, de prin septembrie nu am mai putut scrie nimic doar pentru simplul fapt că pentru mine nefericirea este cea mai bună inspirație.
ȘtergereTotuși, se poate compara fericirea lăsată cititorilor prin cărțile scrise, cu cea pe care o trăiești datorită partenerului/ei? Cititorii ar trebui să aibă la rândul lor un/o partener/ă, care să le aducă acea iubire implinită, care după cum spui și tu, este scopul în viața. Bucuria adusă de a ceea ce lași în urmă, nu este cumva o simplă consolare că deși nu ți-ai găsit jumătatea, oamenii te vor aminti cu drag? Cât de mult ar putea o persoană să trăiască cu această consolare? Cât timp ești tânăr accepți mai ușor ideea dar mai târziu? Scriitorii de succes care au publicat n cărți și au devenit cunoscuți în întreaga lume, în cazul în care și-au dedicat viața literaturii, trăind în singurătate, oare dacă ar putea să dea timpul înapoi ar mai alege aceeași stradă?
ȘtergereSi totuși, într-o zi, s-ar putea să-ți lipsească un băiat simplu care să te-ntrebe cu drag ce ai mâncat la prânz. :) Poate ceea ce ți-ai dorit era mereu lângă tine, însă datorită tiparului pe care ți l-ai impus, nu l-ai văzut. Zic doar..
BăiatBunRIP
Nici măcar nu pot să te contrazic.
ȘtergereBa chiar te rog, contrazi-mă! Oricum nu lua în seamă ce am spus în ultimul mesaj. Vorbesc doar prostii. Continuă să scrii și nu te gândi la detalii. Numai bine Patricia.
ȘtergereBăiatBunRIP
Exact asta am să fac. Mai ales acum că am aflat că am un cititor fidel.
Ștergere