suflete

Și viața asta până la urmă ce este? Un nimic. Te naști, crești; ești crescut de persoane pe ale căror chipuri le porți în tine și pe trupul tău ca o haină ce te îmbracă și îți ține de frig în nopțile geroase și te răcorește în zilele deșertice. Sunt oameni al căror suflet îl porți peste tot, în portofel, în buzunar, în geantă, în sufletul tău, ca pe o icoană păgână. Și oamenii ăștia te ridică mereu când nu mai poți face nimic și când crezi că pustiul ce te încoanjoară te va înghiți ca niște nisipuri mișcătoare, ei sunt ca o scară pe care urci, un drum către o casă cu șemineu și turtă dulce pe masă. Unul dintre oamenii aceștia e bunicul meu. Un om simplu, înalt, cu păr alb, aparent rigid și cu aer exigent, un om nu foarte prietenos cu ceilalți, dar un om care mi-a influențat viața. Un suflet cald și bun, dar cu o incapabilitate de a spune ce simte, însă un bunic excepțional, care m-a crescut mai bine decât pe propriul copil, care a trecut cu vederea atâtea prostii și care și-a încălcat atâtea principii, cel ce  îmi strângea firele de păr din chiuvetă și care ștergea apa de pe jos din baie, după ce făceam duș. Cel care striga noaptea „gol” pentru că întotdeauna găsea un meci la televizor, cel care dădea televizorul tare noaptea pentru că nu auzea bine cu o ureche, cel care făcea glume ironice și avea o „chestie” pentru matematică și geografie- nu îmi place niciuna. Este sufletul care mi-a vorbit atât de puțin, dar care mi-a arătat atât de mult, sufletul care îmi dădea bani pe ascuns de mama, când eram pedepsită și ea nu-mi dădea, sufletul pe care îl iubesc atât de mult, sufletul cu chip de tată.
Cuvinte ar părea că am destule, dar poate că acum îmi e cam greu să mă exprim. Am ochii cam roșii și minile degerate de frigul de dinăuntrul meu. Dar nici nu ar avea rost să înșir atât de multe lucruri pe care el le știe.
Hei, tataie. Te iubeeeeeesc!