Necunoscut(a)

A trecut ceva vreme de când pot spune că am avut vreun regret. Nu am regretat de cine m-am îndrăgostit, deși au fost greșeli trecătoare, nu regret că am spus ce am avut de spus chiar și în fața părinților mei, dar te regret pe tine. Și nu regret faptul că nu ești al meu, regret faptul că am încercat să fii. Poate eu greșec, dar tu se poate să fi fost o greșeală, una din acelea care se întorc și se întorc și se sperie de drumuri drepte. Îmi pare rău că ți-am fost aproape când m-ai alungat, îmi pare rău că ți-am vorbit frumos când tu mă provocai, dar cel mai mult îmi pare rău că te-am crezut când îmi spuneai mărunțișuri ieftine în conversații nocturne. Tu nu ai nicio scuză, dar eu am. Și scuzele mi le păstrez pentru când voi avea nevoie de ele, căci sunt pe terminate. Zac plictisite într-un borcan privind exasperate prin sticla groasă. „Mai aveți de așteptat”  le-am zis cu jumătate de gură. M-am săturat să îmi tot cer scuze pentru ceva ce crezi că am făcut sau pentru nimicurile...

E noiembrie și am rămas fără glas; nici măcar cuvintele mele nu mai au cuvinte, căci m-ai lăsat prizonieră într-o foaie albă pe care ai mototolit-o și ai aruncat-o în sertar. Frunzele de noiembrie mă caută la fereastră, dar sertarul te-a dat de gol și te urăște, căci ești atât de prost încât nu îți dai seama că ai nevoie de mine. Te stingi albastru și te pierzi în câtece care crezi tu ca te reprezintă- nici măcar nu știi cine ești. Dar eu te știu pe tine, te-am vazut odată pe stradă și parcă învățam la aceeași școală, băteai coridoare lungi și le vorbeai. Ochii ăia parcă îi mai văzusem undeva, acasă în oglindă și îmi păreau la fel de resemnați ca destinul unei poezii de Stănescu. Ce am avut atunci să îți spun încăpea într-un rând de caiet mic, dar acum parcă nici camera mea anemică nu mai poate spune o poveste cum obișnuia să o facă. Nu ți-am cerut să îmi dai, nu ți-am cerut să primesc, nu ți-am cerut să îți cer, tot ce am vruta fost să iei ce am avut. Dar acum prin ochi străin...

Am stat si m-am gandit eu, intr-o seara de noiemebrie rece, ca sufletul nu il capeti, ci il dobandesti. Iar eu pentru un suflet m-am luptat cu timp, spatiu, risipa, oameni si amintiri, eu m-am luptat pentru fiecare dintre memoriile care imi poarta pecetea nemuririi. Si viata straluceste, caci viata mea e un diamant neslefuit, iar viata mea e o pierdere de spirit, caci eu, eu ma dizolv in spatiul continuu si remarc existenta specificului individual prin noiembrie si prin vantul rece care ma poarta catre casa. Casa... Casa... O casa. Imi doresc sa am o casa pentru sufletul meu, caci eu nu am bani sau averi mostenite sau avutii dobandite, eu sunt o saraca a destinului care are un suflet atat de mare, inca nu isi permite sa cumpere o casa pe masura lui. M-am inchis in mine si mi-am decorat spatiul interior cu obiecte preferate: azi mobila chipului "lui", maine florile preferate ale mamaie, iar poimaine cateva simboluri ale prieteniei mele cu oricare dintre voi. Cand imi voi ...

ești un gunoi fără loc de depozitare: te descompui printre noi, nefericiții.