Insula comorii

Camera e văruită în alb și stârnită de ambianțe spectrale se cojește pe interior. Vopseaua cade, iar pereții se distrug. Tavanul este jos, podeaua rece. Cauta un răsuflu de viața sau un cutremur care sa o doboare pana la temelii, însa ecoul fiecărei emoții o protejează ca un blestem. Ea cunoaște locul; este viata ei acolo, sunt speranțele, amintirile și melancoliile ei acolo. Ea respira prin lavabil și expira pe fereastra. Camera aceea nenorocit de mica este ea. Cuprinde cu privirea întreg trecutul pe care își dorea sa îl fi avut și se teme când știe ca viitorul este cel care o tine treaza în nopțile de vara. Este singura ea și un pachet de țigări ieftine. Ea și un vis necunoscut, ea și toate dezamăgirile ei.
"Știi, cred ca putem face ASTA sa meargă, putem sa ne prefacem ca eu sunt fericita și ca tu ma iubești" "da, dar știi ceva? am făcut deja asta atâta timp, nu te-ai mai plictisit?". Cum se poate satura de fericire? Cautându-și memoriile pe insula comorii a descoperit ca de fapt comoara este însăși ea. Genul de comoara pe care toți și-o doresc, la care toți aspira, dar care nimeni nu știe sa o folosească. Da, pai este folosita de atâta lume pentru lucruri inutile: un zâmbet, niște alcool, putina distracție. Si toți o folosesc pentru ei, sunt lacomi și se satura repede, pentru ca nimeni nu a încercat sa o descopere, doar o voiau. Si scrie, scrie, scrie mult în nopți, în uitări acide și în individualizări șarmante.Totul vine natural și normal, vine și se duce. Hai sa ne întoarcem sa ne prefacem, caci pana la urma, ce dracului ne-a mai rămas de făcut?
Se va preface ca trăiește, se va preface ca fiecare "el" este alesul- când de fapt ii uraște pe toți.
Și-ar fi dorit sa-l mai vadă odată- pe fiecare dintre ei, sa-l mai tina de mana și sa-i mai tina capul pe pieptul ei, dar cu toate astea au plecat toți și au lăsat-o, nu s-au uitat în urma. Ea degeaba ar lasă, caci n-ar mai vedea nimic, ea este atat de "în urma" încât nimic nu mai este în spatele ei.
Dar cine ar fi știut?