Necunoscut(a)

Cel ce știe cel mai puțin despre toți, acela cunoaște cel mai multe despre sine. Și îmi vine câteodată să izbucnesc, să cad, să fug, să plec, să dezamăgesc, să răzbat și apoi să mă întorc. Este inevitabil să nu te întorci; creierul este obișnuit cu ritmul cotidian vizual și de mișcare al corpului nostru. Fiecare mușchi al corpului are impregnat în fibre itineraiul din fiecare zi. Spiritul ereditar de revoltă poate da un contur și un înțeles pentru care omul simte nevoia să fie cât mai departe de el însuși- adică de ceea ce îl reprezintă: obiecte personale, persoane cunoscute, activitățile uzuale. Iar dacă fugi de ce te reprezintă practic fugi de tine? Cu cât ești mai singur și mai departe poți spune că ești tu.

În colectivitatea primitivă a gândurilor mele se individualizează diverse emoții. Din încăperea asta seacă rămân eu; eu cea de atunci cu care te-ai întâlnit din întâmplare în drum spre casă și de care brusc ți-ai amintit. Am încercat să îți înapoiez ce am furat și să mă înlătur din viitorul tău care arată ca un raft cu cărți. Dar a trecut deja ceva timp. Cât a trecut? Un an. Da, parcă da. Nu mai știu nimic de tine. Auzisem de la cineva că te-ai mutat și că ești fericit prin nu știu ce colț al Bucureștiului. Voiam să te urmez, dar mi-am adus aminte ce frică am de larmă și hazard. M-am mulțumit așteptând un semn. Mă gândeam atât de mult la tine încât am și uitat cine mai ești. Deja începusem să te creez din tot felul de detalii și imagini de la televizor. Apoi te-am uitat în nu știu ce scrisori ce încă zac în cutia poștală; mi-am adus aminte forțată de întâmplări (ne)fericite. Se zvonește că te-ai întors, că lumea aceea nu este de tine sau de visurile tale și că acum cauți ce...

A m așteptat o sută de ani, dar pentru tine aș mai aștepta încă o mie. Cred că... fiecare început este unic până la un punct, când constați că dragostea pentru tine este cel mai prost deja-vu. Ai impresia că ai mai trăi o dată aceleași nimicuri, ai mai simțit aceeași apropiere și stupid finalurile sunt toate la fel. Încă stau să mă întreb de ce te prefaci mereu surprinsă. Este ca și cum viața ta este un serial de televiziune, pe care în lipsă de fonduri, sunt nevoiți să îl tot redea, să îl tot redea. Și fiecare reluare îți ia puțin și mai puțin și rămâi tu. Te dezvelești de tine și te întorci pe partea cealaltă, răsucindu-te într-un cearceaf alb ce speri a îi imprima propriul parfurm și propria poveste. Nimicurile astea se transformă într-o încăpere goală și seacă. Pereții sunt albi, dar a fost odată, parcă în colț și un tablou. Erau împrăștiate culori tari și se scurgeau pe fereastră. Atunci și orașul părea să fie mai vivid. Perdeaua s-a săturat să se tot încolăcească în jur...