Necunoscut(a)

Totuşi, iubirea Şi totuşi există iubire Şi totuşi există blestem Dau lumii, dau lumii de ştire Iubesc, am curaj şi mă tem. Şi totuşi e stare de veghe Şi totuşi murim repetat Şi totuşi mai cred în pereche Şi totuşi ceva sa-ntâmplat. Motoarele lumii sunt stinse Reţele pe căi au căzut Un mare pustiu pe cuprins e Trezeşte-le tu c-un sărut. Şi tu şi iubirea există Şi moartea există în ea Îmi place mai mult când eşti tristă Tristeţea, de fapt, e a ta. Genunchii mi-i plec pe podele Cu capul mă sprijin de cer, Tu eşti în puterile mele, Deşi închiziţii te cer. Ce spun se aude aiurea, Mă-ntorc la silaba dintâi, Prăval peste tine pădurea: Adio, adică rămâi.

Era ca un fel de cantec de leagan desprins dintr-un gand ce ma nelinistea. Ma gandesc, oare ar mai avea vre-un folos sa-mi scriu povestea intr-o carte pe care oricum stiu ca nici macar eu nu o voi citi... Am o totala ura pentru cartile proaste. Ma stapanesc de-a dreptul si ma conduc catre gesturi straine ce ma indeparteaza de ceea ce vreau a insemna. Sincer, nu stiu inca ce, dar am sa ma gandesc in acele nopti pusti ce au sa vina si poate ma voi decide asupra unei stupiditati care oricum nu ma reprezinta. Mereu in cautari. Cautare a ce? A nimic. E un nonsens cu atatea sensuri. Mai urasc iarna. Face parte din mine, ma controleaza si ma inunda. Acum e martie tarziu, dar inca ploua. Ploua cu apa, cu lasitate si cu inca alte multe cautari. Sunt o lasa. Iar mi-am parasit trecutul, iar simt ca mi l-am irosit si vreau sa fug in prezentul lui, spatiu in care ma simt a fi eu. Eu,eu,eu. Acelasi “eu” pe care nici macar nu vreau a il cunoaste. El... El cine e? El e un fel de “eu”   cu mai mul...

              Nu stiu ce sa cred. Capul mi-e greu intre palme, iar visarea imi striveste craniul. Muzica imi inunda camera lasand vibrari de turcoaz in urma. Este atata liniste, de parca mi-as crea un cimitir de amintiri in care ochii mi se odihnesc stand inchisi, contempland la o noua poveste, la un alt final. Dar... al cui final? Speram ca povestea mea sa nu aiba unul. Ma gandeam ca reusesc prin petele de vina ce-mi strabat corpul sa imi naucesc propriul destin cu sperante muribunde. Sunt parca sub efectul anestezic al unei lumini inecate in cuvinte. Si totusi... raman doar niste cuvinte. Ma uit in urma, la scrisorile mele, la paginile intregi mazgalite cu litere aranjate stangaci. Ma simt de parca nu as apartine nimanui, nici macar mie. Muzica imi spune ce sa simt, imi spune cum simt, cumt te simt pe tine alrgandu-mi prin vene,   cum imi transformi parul intr-un drum cu o singura cale: dus, nu si intors. Minciuni...