Necuvinte
A trecut atât de mult timp încât nici nu mai știa să scrie. Brusc nu mai știa cuvintele, îi era o oarecare lehamite, deși nu voia niciodată să recunoască faptul că, în realitate, îi era doar teama. Teamă de ce? Teamă că nu mai știe să lege, să descânte și să creeze. Teamă că a uitat să schimbe, a uitat să se schimbe și cel mai mult, teamă de ceea ce avea de zis. Pentru că știa că orice gândea, orice simțea avea printr-o minune să devină realitate prin prisma cuvintelor. Îi era teamă că va da naștere la ceva ce exista de mult înăuntrul ei, dar pe care reușea prin ceva minune biblică să țină îngropat. Cândva atât de liberă, se simțea brusc stângace, ezitantă. Se simțea ca și cum ceva ce fusese al ei dintotdeauna a dispărut și i-a uitat numele, așa că degeaba striga, că nu știa pe cine strigă. Se mai gândea la ele din când în când cu o infatuare pe cât de prostească, pe atât de naivă. Se gândea că atunci când va avea ea chef, o să se întoarcă și totul va fi ca și cum nu ar fi plecat ...