Casa oglinzilor
În capătul holului, undeva pe stânga, era o ușă pe care o observase de atâta vreme, însă nu a fost niciodată curioasă ce se află după ea, ce mistere umblă pe la geamurile mari din cameră. Și deși geamurile dădeau la stradă, când trecea pe lângă ele arunca un ochi grăbit si fugea mai departe. Era mereu grăbită te miri unde. Nu avea vreme de analize și de întrebări, de investigații sau de cotrobăit în spatele unei uși ce arăta de parcă ar fi scârțâit dacă o deschideai. Mai și ura zgomotele astea, pe deasupra. Ea se cunoștea bine; probabil prea bine, uneori. Știa că o plictisesc poveștile lungi și fără substanță, oamenii care vorbesc mult și ura vremea rece. Detesta să nu își mai găsească hainele preferate înainte să iasă pe ușa și cred că cel mai tare ura insensibilitatea cu care oamenii treceau unii pe lângă ceilalți, unii prin viețile celorlalți atât de nesemnificativ și dezolant exact ca ploile alea puternice când e extrem de cald afară vara; se simte că au fost, dar în scu...