Necunoscut(a)

Investim atât de mult în niște saci amărâți de oase, îmbrăcați în piele și zâmbete frumoase. Oferim totul; speranța întregirii, impulsuri, pulsuri; cam tot ce avem și contează. Înlăturăm stratul acela superficial de împlinire profesională, materială și ni se instalează în spațiul cognitiv ideea că singurul motiv pentru care ne-am dori, măcar, să reușim să atingem aceste concepte efemere este ca să putem îmbrăca pe viitor trupul pe care iubirea l-a creat. Este un trup bine vascularizat, sănătos, dar gol. Este datoria noastră să-l îmbunătățim cu diverse artificii. Dar ce se întâmplă când nu te pui de acord cu jumătatea lui de trup la culori, măsuri, stiluri? Dacă tu vrei o bluză albă cu trandafiri, iar el vrea un tricou cu cranii? Dacă tu vrei pălărie și el nu vrea? Craniile-s faine într-un pub ceva, dar când vrei să mergi într-un restaurant select, parcă sună mai bine trandafirii. Iar el nu vrea și nu vreau, tu o ții pe a ta și așa începe totul. Treptat, trupul ăla se distanțează de ...

Există oameni și oameni; oameni alături de care nu poți trăi, oameni fără de care nu poți exista și mai ești tu ce reușești să le cuprinzi pe ambele. Cei ca tine sunt genul de oameni care îți oferă tot, ca mai apoi, printr-un egoism sublim, iau înapoi, fără explicații sau temei. Și rămâi acolo, blocat într-un purgatoriu afectiv, neînțelegând, exact, ce se întâmplă. Exact ca un copil pierdut în aglomerație, știi că ești speriat, neajutorat pentru că ai ajuns singur, dar aștepți un trup cu chip de erou, ce te va găsi în tot hazardul acela și te va îndruma către liniște. Pentru mine, tu erai acel trup. Și deși m-ai lăsat fără nimic altceva decât o amăgire, tot pe tine te așteptam să mă salvezi. Știam că poți. Știam pentru că obișnuiam să te cunosc atât de bine... Este așa un paradox să aștepți salvarea de la propriul criminal, crezând, în naivitatea ta, că el chiar va încerca să resusciteze o inimă ce s-a stins la voia sa. Se spune că cele mai bune lucruri vin celor ce așteaptă, dar lu...