Cântec
A fost mai târziu decât niciodată și a plecat mai devreme decât curând. Și-a amintit punctual linii și curbe, unghiuri și spații în care dormea cu capul sprijinit urmând ca mai apoi să respire temător. În ce minte te-ai pierdut? În ce miraj te-ai regăsit? Suntem amari când ne gustăm. Ultima dată când mi-am uitat buzele la tine pe piele mi-a rămas un gust străin, revoltat ce m-a implorat acru să plec. Sunt siluete ce agită mânia de pe buzele mele, ce îngână un cântec aprins de spaimă; se disipează și se propagă pe degete până mă strânge de mână. Dacă mi-ar da drumul, mi-aș aminti că te iubesc, mi-aș aminti că am uitat, mi-aș aminti să îmi amintesc de tine proptit de un zâmbet larg ce devora toată seninătatea zilelor de mâine. Nu mai știu versurile. Voiam să ți le recit ca pe poezii rusești: sensibil și aspru. Voiam să te regăsești în consoane dure și să te pierzi în vocale până le învățai pe de rost, iar noaptea când rămâneai singur să ți le amintești, să mă pomenești în gânduri și ...