Vocile
Mă cheamă vocile. Insistent și rugător. Dezmierdat și resemant, mă cheamă vocile. Și mă duc. Mă duc spre ele, mă duc spre noi, mă duc spre pustiu, spre concepte nihiliste și margini neconturate. Mă duc spre final cu ochii deschiși, mâinile pe lângă corp și cu respirația grea. Mai am altceva de făcut? Mai pot să spun „nu” unor rugăminți ce șuieră absent printre uși, ferestre, printre pereți și candelabre? Mă duc către nimic. Același nimic ce acum câteva seri mă săruta pasional pe închieturi, pe coapse și pe ochi, duhnind a moarte și a țigări ieftine, sughițând la ideea că vom rămâne împreună. Era momentul când relativitatea a devenit obscur, oamenii au devenit fantome, iar nopțile veșnicie. Era momentul când strigătele s-au transformat în șoapte, iar zilele în ploi. Tot cerul s-a scufundat în dorință la auzul acelor gâfâieli obosite pe care nimicul le lăsa în urma lui, fugărindu-mă pe străzi aglomerate, mulțimi de flori și haosuri de mirosuri. Pielea mi se contopea cu asflatul. Simț...