bântuind
În diminețile cu iz de nou își incepea monotonia în care se simțea cel mai în siguranță. Se trezea, pleca, venea, se culca, dispera, adormea, înjura, își strângea amintirile într-un sac pe care îl ducea la râu ca să le înece; fel de fel de mizerii, numai să mai treacă o zi în care să spună cu mândrie că e vie, că încă mai simte atunci când plouă, că încă mai aude atunci când cineva o strigă pe nume, că încă îi mai pasă când i se spunea că e iubită. Partea cea mai fericită din toate astea era că timpul trecea, într-adevăr. Partea tristă, însă, era faptul că trecea degeaba peste niște zile înguste la minte ce nu aveau capacitatea de a îndeplini niște așteptări de mult înghițite în resemnare. Căci, într-un final, asta rămăsese să fie, resemnată că nu mai are un suflet al ei care să o consoleze; trăise mult prea mult pentru și prin alții, suferise prea mult cu și pentru ei. Nu mai știa dacă ce are acum e al ei, e al celuilalt, e al unui prieten; al cui e?! Sunt temerile ei, sunt g...