frânturi
îmi simt oasele sfărâmate, îmi simt pielea sfâșiată, și mă doare. în capul pieptului simt o durere insistentă care nu mă lasă nici măcar să plâng. știu că sufletul e o metaforă, dar eu îl simt. și îl simt cum mă doare. te-am luat pentru că voiam să te vindec, să-ți alung temerile și să te fac să înțelegi că durerea este bună dacă merită, însă nu am făcut nimic altceva decât să mă doară pe mine și mai mult. am înercat să te vindec de boală, și m-am îmbolnăvit eu. ar fi atât de multe lucruri de făcut, atât de multe de zis, însă nu mai are cine să lupte pentru ele. pentru că tu ai renunțat odată cu binele, și m-ai lăsat să lupt contra mea. însă noi? pentru noi cine luptă? dacă ți-aș dărui adevărul, oare te-ai întoarce? cred că starea asta mi se potrivește. adică este ca și cum atunci când sunt tristă, sunt împlinită și sunt reală și mă doare tot corpul, dar nu conteaz pentru că până la urmă ori că țip, ori că șoptesc, ori că plec e totuna. am vrut să îți arăt ce înseamnă să iubeșt...