ceață
este ceață afară și ninge, ca mai apoi să plouă și să bată vântul și să transforme zăpada în gheață. Cam așa s-a întâmplat cu mine și cu interiorul meu devastat de schimbări bruște de „temperatură”. Știu că vrei să mă asculți, știu că vrei să mă auzi, dar oare știi să mă și înțelegi? Oare chiar simți ce spun? Oare chiar exiști? Oare este decembrie? Și totuși e frig afară și mă deprim singură, mă regăsesc în cuvinte și îmi spurc spiritul cu amintiri. În mine este ceață și nu văd nimic de aburul ăsta dens și gros care îmi ascunde fața. A fost o perioadă frumoasă în care a nins și am devenit albă precum un cearceaf imaculat cu miros de iarnă; a plouat peste mine, și nu a plouat cald, a plouat urât și des cu stropi mari, ce îmi îneacă fericirea și o alungă către țările calde. Și de parcă nu a fost de ajuns a mai bătut și vântul și am scârțăit precum o ușă veche, neunsă, am deranjat sunetul iernii și a plecat. M-a lăsat înghețată cu tot cu ființă, cu tot cu încercări, cu tot cu ferici...